Am scris și anul trecut despre ziua dorului pe care o sărbătorim azi și la fel am scris și in urma cu doi ani. Am crezut ca pot trece peste ziua aceasta și fără sa scriu. Mai ales ca suntem intr-un loc minunat doar eu și copiii. Verde, râsete joaca, îmbrățișări, declaratii, tot ce ma face sa simt ca trăiesc și ca nu-mi mai trebuie nimic. Poate chiar am tot ce-mi trebuie, dar un dor tot am și eu.

Dorul e pentru mine un cuvânt minunat, poate cel mai duios  pe care îl cunosc. Se spune, și pe buna dreptate, ca nicaieri in lume, cuvântul „dor” nu are atâta frumusețe și trăire așa cum îl are in limba romană. Cred ca dacă ma pui sa-l definesc, nu știu ce e. Poate un sentiment, poate un nod in gât, poate o durere in inima, poate o teama, sau poate toate la un loc.

L-am citit in poezii, l-am ascultat in cântece, in doine străvechi, l-am descoperit in romane și mai ales l-am trăit.

Am simțit dor de iubire de credeam ca o sa-mi sfâșie inima in doua când mi-a plecat iubitul in armata. Credeam ca e sfârșitul lumii, atât am plâns…

Am simțit dor de tata când îl priveam pentru ultima data in viața și știam cât de mult o sa ma prăpădesc de dorul lui.

Am simțit dor de mine, aia de mult de tot, când am văzut prin casa de lansată poze in care zâmbeam liberă, fericita, fără griji de om mare.

Am simțit dor de copii, care seaca sufletul atunci când am plecat de lângă ei.

Doruri știute in lume sunt multe, dar mai ales doruri nespuse, pe care le cara mulți după ei, chiar dacă fac orice sa le ascundă. 

Ăla-i dor adevărat, care nu-i știut și doar simțit.

Chiar și acum simt dor. 

Și nu ma simt deloc” ideal de bine” pentru ca mi-e dor…
P.s: poza e datata bine, din 2006, din floarea vârstei.