Intr-o seara de Octombrie în urmă cu 18 ani am fost la o petrecere. Eram clasa a X-a, eram practic un copil. Care a întâlnit alt copil. Băiat. Am vorbit puțin, apoi m-a invitat la dans. Era atât de înalt, încât mă ridicam și cu tocurile în picioare să-l pot vedea mai bine. Nu știu ce melodie era, dar a fost cea mai frumoasă. Mă ținea strâns lângă el și părea că îl cunosc dintotdeauna.

De atunci au fost multe furtuni care au venit peste noi. Ba îl pierdeam eu, ba mă pierdea el, ba ne pierdeam amândoi. Nu știu cum se face că mereu ne-am regăsit. Când găseam un fulg de păpădie îl scuipam de 3 ori și îmi puneam dorința să rămân cu el. Când suflam în lumânări la ziua mea, aceeași dorință. Mi-am dorit atât de mult să rămânem impreuna încât am rămas.

Și ne-a fost greu. Am trecut peste încercări mari, la un moment dat părea aproape imposibil să mai rămânem amândoi. Și nimeni nu era de partea noastră. Am trecut peste divorț, am trecut peste dezamăgiri. Am crescut împreună practic. Am învățat că nimeni nu e perfect și ne-am acceptat defectele.

18 ani mai târziu, copiii din seara aia de Octombrie care dansau lipiți, acum au alți copii. Sunt blonduți și buni la suflet. Îi aud din dormitor cum îi învață să tragă cu pistolul într-un ursuleț de pluș.

Râd, se împing, aleargă, vin peste mine. Nu suntem perfecti. Dumnezeu e martor la certurile noastre. Bine, Dumnezeu și vecinii bănuiesc. 🤦🏼‍♀️

Îmi place că suntem normali. Că se poartă ca un tată adevărat. Că îi culcă atunci când sunt obosita și îi îngrijește ca o mamă.

E sensibil și știu că noi suntem totul pentru el. La fel cum e și el pentru noi.

Mulțumesc mult pentru toate surprizele și cadourile făcute. Nu mă mulțumesc cu puțin, iar el știe asta și îi e din ce în ce în ce mai greu să mă surprindă.

Te iubesc G!