Ok, nu mai vreau petrecere la spațiul de joacă

Ok, nu mai vreau petrecere la spațiul de joacă, mi s-a luat. Am pus în balanță și avantaje și dezavantaje înainte să decid asta.

În fiecare an de ziua copiiilor, am făcut petreceri la spațiilende joacă din oraș. Închiriam încălcarea pentru câteva ore, comandam mâncare, probabil și câțiva animatori. Tortul era altă cheltuială, aparte, nu mai amintesc de el.

Cu excepția câtorva mai înfometați, copiii abia luau câteva guri. Alergau, se zbenguiau câteva ore de le săreau cămășile de pe ei. Și atât.

În câteva ore se termina tot. Totul costa puțin peste 1000 lei. Deci, o petrecere pentru copil costă între 1000-1500 lei. Merită efortul? Nu, dacă mă întrebați pe mine. Da, e normal, se joacă și ei cu copiii, dar o pot face oriunde, chair și intr-o vizita oarecare. Părinții au ocazia să mai socializeze, într-adevăr, dar pe atâta cheltuială?

De multe ori copiii nu-si mai amintesc ziua lor deloc. Poate doar frânturi, cât să-ți rămână în minte câteva ore?

Anul acesta am anulat petrecerea de 8 ani a copilului. Am hotărât ca în schimb să facem o excursie de familie. Cu aceiași bani pe care i-aș fi dat pentru numai câteva ore, am cumpărat bilete de avion și cazare. Și petrece toată familia 4 zile pe care sper să ni le amintim mereu.

Singurul dezavantaj a fost că nu a mai primit un munte de cadouri. Dar a primit oricum, prietenii apropiați tot i-au adus ceva. Și apoi, câte jucării să mai încapă într-un apartament cu 3 camere și 4 oameni?

Așa, în excursie, avem ocazia să ne reconectăm ca și grup, să vorbim mai mult, poate chiar să ne jucăm toți patru. Să vedem alte locuri nemaiîntâlnite, cunoaștem alte civilizații și ne familiarizăm mai mult cu neprevăzutul.

Acum, când am ajuns la destinație, mă gandesc: știi că am făcut bine? Am dat 3 ore, pe patru zile. Bună afacere!

Voi ce credeți?

Am clipit și am împlinit 34

Am clipit și am împlinit 34 de ani. Așa mi s-a părut timpul până acum.

Cum m-a găsit 34? Puțin depresivă și cam obosită. Eram atât de obosită încât am zis că nu ies afară din casă de ziua mea. Noroc că m-a convins soțul

până la urmă, că apoi îmi părea și rău.

Am citit sute de mesaje. Oamenii au găsit potrivit ca duminica, ziua lor liberă să îmi trimită un gând bun. Nici nu știam ce nevoie am să aud și vorbe frumoase despre mine. Urâte am tot auzit în ultima vreme.🤦🏼‍♀️

Nu sunt nici mai înțeleaptă, nici mai învațată decât eram anul trecut. Sunt la fel, în interior sunt la fel de când mă știu. Noroc că timpul îmi mai aduce câte un rid, câte-o durere de care nu știam, să simt și eu că îmbătrânesc.

Oricum, nu știu cum trec anii ăștia. Știu doar că vreau să uit tot ce nu mi-a plăcut. De greșit o să mai greșesc, pentru că sunt om, nu mașinărie. Dar învăț, de la toți oamenii pe care îi întâlnesc, învăț câte ceva. Și știu să găsesc ceva de bine în orice lucru rău. Așa am supraviețuit până acum. Așa vreau să fac și de acum înainte. Să scot relele și să rămână în mintea mea doar bunele. Am doar un suflet, n-am unde să le pun pe toate.

Copiii sunt cei pe care îi pun la numărătoare atunci socotesc binecuvântările vieții mele. Ei sunt în vârful piramidei. Pentru că nimeni nu m-a iubit vreodată așa sincer cum o fac ei. Nimeni nu mi-a trimis o felicitare scrisă stângaci într-un plic mare. Nimeni nu m-a mai strâns în brațe așa tare cum au făcut-o ei de dimineața. Mânca-i-ar mama de drăgălași!

Oricum, cu bune și rele, viața trece. Ce rost avea să stau acasă azi, duminica, când puteam să îmi fac o amintire frumoasă. Și câteva poze, bineînțeles.

Poza e făcută pentru toți cei care s-au gândit la mine azi. Îi pup și îi îmbrățișez cu tot sufletul meu de 34 de ani. Să fiți sănătoși și la pungă groși.

Copii fără telefoane de o lună

Copii fără telefoane de o lună, am acasă. Și ce bine e. Stai, mai mult de o lună, am socotit acum. Am avut de tras puțin, dar am reușit până la urmă. Să vă spun cum a început totul, cum au devenit dependenți de internet și cum i-am vindecat.

Am venit acasă intr-o seară și nu m-a băgat nimeni în seamă. Toți copiii erau conectați la telefoane, tablete, internet. Dau să-i pup: “Mami, lasă-mă puțin!” 🤦🏼‍♀️

Doamne, tânjisem după un pupic de-al lor toată ziua. Avem nevoie de conectare și de validare mai mult decât ei, se pare.

Mai stau puțin, zic să le dau să mănânce. Păi, cui? Aveai cui? Cică să le aduc mâncarea acolo. Haida. Începe să mă sâcâie deja.

Vreau să le fac baie, începe scandalul. Că ei se uită la ceva, cum îndrăznesc eu să-i curăț acum? Vorbeam și eu cu ei, parcă vorbeam la pereți. Ce sunt mă, eu în casa asta? Glugă de coceni? Nu mai aveam autoritate. Nu mă asculta nimeni.

Eu nu pot să trăiesc așa. Trebuie să îmi iubesc copiii și ei să îmi răspundă într-un fel sau altul.

Așa că am decis cu tatăl din dotare ca în ziua următoare să dispară și urmă de tehnologie. Nu i-am deconectat brusc. I-am lăsat până seara, să nu traumatizez copiii. Dar ziua următoare nu mai era nimic de văzut. Dispăruse tot și telefoane și tablete. La dependenți nu există cale ușoară. Nu-i poți dezobișnui treptat. Mai ales că la școala află de jocuri noi, de filmulețe noi.

Efectele adverse au fost năucitoare. Făceau ca dependenții de heroină. Erau în sevraj. Se mai jucau puțin, își aminteau iar. Plânsete, halește mare a fost. Aveau tot felul de scenarii: să punem camere să prindem hoțul de telefoane, să îmi iau eu altul și pe al meu să-l dau lor. Ia uite mă, încep să aibă și ei imaginație.

Și mi-a plăcut. În mașină la drum lung am început să cântăm. Acasă era tot mai bine. Vorbeam, desenam, ascultam muzică, dansam, jucam chiar și fotbal.

Îmi recuperasem copiii. Acum simțeam că sunt acasă când veneam seara. Pupicul nu-l mai ceream, venea de la sine. Îmbrățișările le primeam instantaneu când băgam mâncarea în frigider. Ce putea fi mai normal de atât?

Păi, mai scot eu tehnologia în fața lor? N-ai să vezi.

Au fost doi, a rămas unul și acum are 8 ani

La 3 ani de la căsătorie am aflat că sunt gravidă. Am ținut ascuns atunci o perioada și apoi i-am trimis o scrisoare soțului prin care îl anunțam că urma sa fie tătic. O să public scrisoarea într-un articol viitor și sunt convinsă că o să vă placă. Cei care au cumpărat cartea mea o știu deja.

Nu ne-am așteptat niciodată ca în burtica mea să fie doi. Dar da, la control ne-a confirmat doctorul că aveam gemeni. Eram așa bucuroși de ce trăiam… Deși nu aveam o casa a noastră, nu ne întrețineam bine nici pe noi, nu știam cu ce se mănâncă părințeala, am fost fericiti de ce trăiam.

Până intr-o noapte în care m-am simțit rău. Am sângerat, am avut dureri, ne-am speriat, am și plâns. Locuiam la ai mei, iar până la spital era cale lungă. Dimineața am aflat că din două inimi care băteau a rămas doar una. Așa a fost să fie, eu tot aveam speranță, chiar dacă aveam inima frântă și mă temeam pentru sarcină. Primele luni erau decisive. Până în luna a 5-a am luat 11 pastile zilnic.

I-am pus și nume, încă din burtică. “Sâmburel” creștea și devenea tot mai puternic. Am născut dimineața la 8, singură, fără proaspătul tătic lângă mine. Dumnezeu mi l-a dat, însă pe nașul copilului lângă mine. M-a ținut de mâna până în momentul în care am auzit țipatul de viață nouă.

Mirosea a mine, era alb vinețiu și plângea cu țipăt puternic. Puiul ăla de om care se născuse, venise la mine la piept pentru că știa că am nevoie de el mai mult decât avea el de mine.

Și știu că poate sună a clișeu. Dar când a trecut, Doamne timpul ăsta? Parcă am uitat tot. Când mi-a fost greu sau când l-am învățat sa facă la oliță. Când i-am dat prima dată mâncare. Toate le-am uitat. Mai puțin respirația lui din prima noapte lângă mine. Și sentimentul ăla de apartenență.

Acum ochii ăia mari ai lui de care se mira toată lumea, îmi zâmbesc parcă numai mie. Și sunt mândră de el că își cheltuiește bruma de bani strânși de ziua lui să-mi cumpere mie flori intr-o marți oarecare. Și că nu-i e rușine să spună te iubesc tare.

Îl iubesc mult pentru sufletul lui sincer și pentru veselia pe care a adus-o in viața mea in fiecare zi de când a apărut pe pământ. Căci ce-aș fi eu fără el, fără ei? Nimic.

Tu ai început să dai sens vieții mele, mami. Te iubesc până la stele!

La mulți ani de 8 ani!

Nicoleta

Nicoleta, parte din #femeiputernice.

Nicoleta e printre cele mai puternice femei din campania #femeiputernice. Nu întâmplator am ales povestea ei ca debut al campaniei. E poate cea mai răsunătoare dintre cele care urmează.

S-a căsătorit la 19 ani cu cel care avea să-i fure inima copilei de atunci. Mustața lui neagră și aerul de bărbat puternic ce plutea în jurul lui au făcut-o să fugă cu el.

Aveau de toate. Părinții au consimțit relația într-un final și au avut nunta de vis. Locuiau intr-o casă mare, lucrau amândoi la aceeași fabrică, el se ocupa și cu negoț de animale. Aveau tot ce le trebuia: mașină, casă, cai, vaci, porci, animale suficiente cât pentru o fermă. Au venit la distanță de 3 ani, doi copii: o fetiță blonduță și bucalată și un băiețel grasun. Părea că au viața perfectă, până intr-o dimineața rece de toamnă.

La 7 dimineața el a plecat cu treabă de acasă. Nicoleta a rămas în pat cu băiețelul de numai 9 luni. Îl legăna atunci când a venit poliția acasă și a rugat-o să vină să recunoască un cadavru.

La numai 3 km de casa ei, soțul și prietenul cu care plecase de acasă erau morți într-un accident de mașină teribil. Intrase cu mașina sub un tir. Șocul a fost prea mare pentru ea. Soțul ei, tatăl copiilor zăcea fără suflare in fiarele contorsionate ale mașinii. A leșinat, a căzut în balta de pe marginea drumului. Atât își mai amintește.

De aici înainte viața ei a fost în toate felurile numai ușoară, nu. A fost dată afară din casă cu amândoi copiii de părinții soțului. S-a trezit fără nimic în mai puțin de 6 săptămâni. Și-a strâns lucrurile și a plecat la țară la părinții ei de mâna cu fetița de 3 ani și în brațe cu bebelușul de 9 luni. Nu putea rămâne acolo mult timp. Părinții erau bătrâni, iar copiii aveau nevoie de educație.

De la fabrica unde lucra i s-a dat o cameră într-un cămin de nefamiliști. Au locuit toți intr-o cameră de câțiva metri pătrați cu baie comună timp de 10 ani. Nu o supăra faptul că era greu să le ofere necesarul copiilor orfani de tată, cel mai rău era că nu aveau o casă. Băiatul mergea la creșă de luni până vineri. Ea lucra pe schimburi, o durea că nu poate să-l sărute de noapte bună, dar aveau nevoie de bani.

Mergea miercurea și îi schimba hăinuțele și îl lua vineri să-l ducă la țară. Ea a lucrat tot timpul. Și-a cerut dreptul la moștenirea copiilor în instanța. A renunțat după 7 ani de recursuri primite din partea rudelor soțului decedat. Pur și simplu n-a mai avut bani, a fost nevoită să renunțe.

Copiii au crescut mai mult singuri.

Totul până când fundația Habitat pentru Umanitate i-a dat 11.000 $ pentru a-și cumpara o casă. N-a găsit în oraș. A găsit la marginea orașului un apartament cu două camere. Era mai mult decât sperase. Plătește rate și acum la apartament, dar e mândră că fata și băiatul ei au plecat în lume dintr-o casă și nu dintr-un cămin de nefamiliști.

Nicoleta e bunică acum. Fata ei, profesoară în București are o fetița, alinarea cea mai mare pentru ea. Băiatul e bine, are logodnica și locuiește la țara. Și-a refăcut și viața. La 44 de ani viața i l-a scos în cale pe fostul iubit din tinerețe. Si lui i-a murit soția. Acum își trăiesc tinerețea pierdută împreuna, în casa lui. Călătoresc, merg la serviciu, conviețuiesc liniștiți amândoi.

Viața ei a intrat pe făgaș normal. După toată suferința trăită, e timpul ei să trăiască. Mi-a povestit resemnată toate prin câte a trecut. Are o blândețe și o forță in același timp în privirea-i tristă. #femeiputernice ca ea mai rar. Nicoleta e un fenomen pe care am vrut sa-l povestesc frumos.

P.S: bunicii din partea tatălui nu s-au interesat niciodată de copii. A insistat sa-i ia la pomana de 7 ani și i-a adus înapoi câteva ore mai târziu cu o sticlă de lapte de 2 litri.

Pornesc o campanie pentru #femeiputernice

Pornesc o campanie pentru #femeiputernice din dorința de a le face cunoscute pe toate acele femei care au reușit până la urmă.

Femeile care au avut curajul să se ridice din nimic sunt femeile puternice pe care vreau să le aduc în atenția voastră. Care au reușit să rămână deasupra, deși mulți poate le-au vrut la fund. Sunt femei obișnuite pe care viața le-a încercat de atâtea ori încât multe în locul lor ar fi renunțat de mult.

Nimeni nu le știe pe aceste #femeiputernice, pentru că și-au dus crucea cu demnitate. Nu au cerut nimic nimănui, dar Dumnezeu a avut grijă să le dea bucurii pe măsura necazurilor. Eu vreau să le arăt lumii în toată frumusețea lor. Să vadă toți cum arată energia și forța. Vreau să le descoperim împreuna povestea și întâmplările care le-au făcut să fie puternice.

Sunt convinsă că o să vă placă istoria fiecăreia în parte. Poate vă veți regăsi, așa cum se întâmplă cu multe povești frumoase. Poate veți avea de învățat și nu veți ceda așa cum poate și-ar dori alții. Iar dacă știți pe cineva care se încadrează în tiparul unei femei puternice de la care am avea toți de învățat, vă rog să mă trageți de mânecă. Hai să pornim toți în călătoria de descoperire a femeilor puternice care au rămas deasupra tuturor greutăților vieții.

Abia aștept să le descoperiți și voi povestea.

18 ani și doi copii

Intr-o seara de Octombrie în urmă cu 18 ani am fost la o petrecere. Eram clasa a X-a, eram practic un copil. Care a întâlnit alt copil. Băiat. Am vorbit puțin, apoi m-a invitat la dans. Era atât de înalt, încât mă ridicam și cu tocurile în picioare să-l pot vedea mai bine. Nu știu ce melodie era, dar a fost cea mai frumoasă. Mă ținea strâns lângă el și părea că îl cunosc dintotdeauna.

De atunci au fost multe furtuni care au venit peste noi. Ba îl pierdeam eu, ba mă pierdea el, ba ne pierdeam amândoi. Nu știu cum se face că mereu ne-am regăsit. Când găseam un fulg de păpădie îl scuipam de 3 ori și îmi puneam dorința să rămân cu el. Când suflam în lumânări la ziua mea, aceeași dorință. Mi-am dorit atât de mult să rămânem impreuna încât am rămas.

Și ne-a fost greu. Am trecut peste încercări mari, la un moment dat părea aproape imposibil să mai rămânem amândoi. Și nimeni nu era de partea noastră. Am trecut peste divorț, am trecut peste dezamăgiri. Am crescut împreună practic. Am învățat că nimeni nu e perfect și ne-am acceptat defectele.

18 ani mai târziu, copiii din seara aia de Octombrie care dansau lipiți, acum au alți copii. Sunt blonduți și buni la suflet. Îi aud din dormitor cum îi învață să tragă cu pistolul într-un ursuleț de pluș.

Râd, se împing, aleargă, vin peste mine. Nu suntem perfecti. Dumnezeu e martor la certurile noastre. Bine, Dumnezeu și vecinii bănuiesc. 🤦🏼‍♀️

Îmi place că suntem normali. Că se poartă ca un tată adevărat. Că îi culcă atunci când sunt obosita și îi îngrijește ca o mamă.

E sensibil și știu că noi suntem totul pentru el. La fel cum e și el pentru noi.

Mulțumesc mult pentru toate surprizele și cadourile făcute. Nu mă mulțumesc cu puțin, iar el știe asta și îi e din ce în ce în ce mai greu să mă surprindă.

Te iubesc G!

Să te ferești întotdeauna de omul tăcut

Îl am pe ăsta micu’, îi tururie gura ca moara stricată. Nici în somn nu tace, dacă vă zic că bombăne și atunci, mă credeți? Dacă mergem cu mașina până în altă țară, pai până acolo vorbește. Și știu cu cine seamănă. Cu maică-sa. Eu dacă tac înseamnă că mă glodește vreun pantof, sau m-o fi supărat careva.

E nasol când întâlnesc oameni tăcuți. Nu știi de unde să o iei. Ăștia de obicei te lasă pe tine să balmajesti ca să ia din discuție ce le convine lor. Tu vorbești normal, că de, așa vorbești tu și ei extrag. Ce le convine, ce se potrivește cu ce cred ei despre tine, scot din context și folosesc împotriva ta. Orice spui poate fi folosit împotriva ta. E greu pentru mine, specializată în comunicare, cu ani de studiu pe tema asta. Pentru că eu chiar cred că prin comunicare reușim mult mai ușor să ne rezolvăm problemele.

De obicei, pe tăcuți, oamenii îi percep ca pe persoane liniștite, de încredere, care știu să asculte mai bine decât o fac alții. Nimic mai fals. Ei ascultă cu alte pretexte.

Ori îi eviți, ori ești precaut în preajma lor. Aia trebuie să faci.

Și dacă mă gandesc mai bine, cei mai sinceri oameni sunt cei care vorbesc. Ăia gen, latră dar nu mușcă. N-am auzit oameni care vorbesc și care spun cu ușurință lucruri despre ei, să facă rău. În schimb tăcuții, nu știi ce le poate pielea. D-aia e bine să păstrezi distanța. Ce nu te atinge, nu-ți poate face rău.

Așadar, aveți grijă cu oamenii tăcuți. Sunt de departe cei mai periculoși.

Ce e Dumnezeu pentru mine, trebuie să fiu eu pentru copiii mei

Ce e Dumnezeu pentru mine trebuie să fiu eu pentru copiii mei e crezul pe care îl am în ultimul timp.

În primul rând copiii nu sunt ai noștri. Ei sunt daruri divine care vin ca o binecuvântare în casele noastre. Poate părea un clișeu ce spun mai sus, dar chiar asta sunt dacă te gândești cum ajung ei sănătoși în brațele noastre.

Noi doar îi creștem și îi dăm societății. Nu avem drepturi asupra lor, asta e tot ce trebuie să facem.

Ideea e cum îi dăm societății? Livrăm niște ființe umane care trebuie să arate empatie mai departe. Să fie destul de curajoase să rămână întregi și destul de umane încât să nu rămână indiferente la necaz.

Știm cu toții că Dumnezeu ne iubește pe toți egal. El trimite soarele să ne încălzească pe toți, nu numai pe cei buni. Ploaia ne spală pe toți, fără vreo diferența de rasă sau credință.

Așa vreau ca și iubirea mea pentru băieți să fie. Egală, puternică, vindecătoare. Cum Dumnezeu mă iartă pe mine, păcătoasa, așa și eu trebuie să îi iert pe ei. Cum Dumnezeu reușește să mă țină în viața, așa și eu trebuie să fac pentru ei.

Dumnezeu a zis să fim buni, dar nu proști. Copilului îi trebuie empatie ca să aibă aripi. Nu să-l las să fie obraznic, dar nici să-l bat dacă face asta. Nu-l pot lăsa să plângă, pentru ca nici Dumnezeu nu mă lasă când sufăr.

În toate câte a făcut El are o măsură. Așa și eu voi face cu copiii. Le voi da atât cât au nevoie. Voi măsura vorbele și tot ce voi face în preajma lor. Voi îndrepta, voi proteja, voi crește și voi binecuvânta așa cum a făcut și Dumnezeu cu mine.

Și nu-mi iese credința pe nas. Așa am simțit eu să scriu. Pentru că întotdeauna am simțit înainte să scriu.

Nu sunt pocăită și nici nu am vizitat mănăstiri în fiecare Weekend. Nu-L caut doar când sunt la necaz. Îl am în suflet și în tot ce fac. Și îmi amintesc de El mai mult la bucurie decât la necaz. Așa cum vreau să-și amintească și copiii mei Învățăturile sfinte și cele pe care le dau eu lor.

Așa vreau să fiu eu pentru ei. Ce e Dumnezeu pentru mine. 🙏🏼

Mami, eu n-am niciun talent

În tabăra în care se afla și G al meu a avut loc un concurs de talente la care el nu a participat. Vedeam poze cu ceilalți colegi participanți, al meu nicăieri.

Am fost curioasa de ce? Știu că el e mai retras și mai discret, dar ce s-o fi întâmplat. Mă întrebam și eu de acasă, pentru că nu voiam să-l deranjez cu întrebări, mi-am dorit cu adevărat să se distreze.

A zis că n-a vrut el.

Da, dar de ce n-ai vrut?

Pentru că eu n-am niciun talent. M-a cam zdruncinat răspunsul lui. M-am simțit fără putere. Cum să spună cel pentru care trăiesc asta despre el. Când el e soarele meu, puterea mea, lumina ochilor și tot ce am mai bun în lume, m-a durut să aud că el e mai putin înzestrat. M-am lăsat pe vine, în fața lui și i-am șoptit că îl iubesc. I-am spus că valoarea lui e în lucruri pe care nici nu știe că le are.

I-am spus despre cât e de isteț la matematică. Cum poate socoti repede și fără ajutor cum alții de vârsta lui nu pot. I-am spus cât de talentat e la desen. Cât de multe lucruri știe să le facă mult mai bine decât alții. Și apoi, la sfârșit ca să-l conving l-am pus să își îndoaie degetul. Cam ca în poza de sus poate el să facă. Și apoi dacă ăsta nu e talent, nu mai știu ce să zic. Hai, faceți și voi ca el, să vă văd.

A râs și a zis că a uitat că el poate să facă așa. A mai zis apoi că nu știe care e animalul lui preferat. El, care cară un urs după el de când avea un anișor. Și care se uită prin magazinele de jucării la toți urșii posibili. Pe bune? Nu te-ai gândit că ursul poate fi animalul tău preferat? Dar când îți spune cineva parcă realizezi altfel. La fel și cu el. Știu că pare că nu știe nimic și ca nu e sigur pe el, dar știe mai mult decât știu alții. E puiul meu frumos. Și e talentat, zău! Nici nu știți cât e de valoros pentru mine. ❤️