Toate trec. Dragi mămici, nu vă panicați

Toate trec, asta nu realizează mamele care se panicheaza

Când am devenit mamă prima dată, am făcut lucruri de care nu sunt mândră. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama unde greșesc. Refluxul copilului mi-a dat mari bătăi de cap. Asta până am descoperit ce are. L-am supraprotejat, l-am îndopat cu mâncare, l-am cocoloșit peste măsură in tot și în toate.

Mergeam la toate controalele posibile, făceam toate vaccinurile opționale, investeam în te miri ce jocuri și jucării.

Când avea aproape un an, am fost cu el la un dr ca să-mi spună de ce e așa slăbuț. Toți copiii erau pufoși și le crăpau fălcile, iar al mei părea mai, la dietă așa. Și bietul dr, sătul poate de valul ăsta de mămici panicate, s-a uitat la mine și mi-a zis: “Dar și dumneavoastră sunteți slabă. Și tatăl la fel. El cu cine să semene gras?” A, chiar așa. Nu m-am gândit. Apoi mi-a mai pus câteva întrebări din care tot eu am ieșit aia exagerată, și gata.

Din ziua aia am încetat să-mi mai fac atâtea filme. Copilul ajunsese la un an și eu nici nu realizam. Timpul trecea în defavoarea mea, iar eu făceam numai tâmpenii. În loc să mă bucur de mirosul lui de Bebeluș și să-l accept așa cum era, eu trăiam numai ca să-mi dovedesc mie că e ceva în neregulă.

Nu era. Doar la mine era ceva în neregulă.

Când timpul trece așa de repede, iar ei cresc ca din apă, mi se pare un păcat să-i analizezi fiecare mișcare. O pierdere de timp să-l cureți și să-l schimbi de 10 ori pe zi. Ai putea râde cu el în timpul ăsta. Ai putea să-i faci o poză mozolit, să-ți amintești de el când o să-ți ajungă până la umăr. Banii pe care îi cheltuiești pe jucării inutile peste câteva luni, mai bine îi pui deoparte. Sau mai bine, pleci undeva cu familia o noapte, două. Și îl înveți cum să facă față unui drum lung.

Ce nu înțelegem noi, e că existența asta e

prea scurtă să o umplem cu nimicuri. Viața nu trebuie trăită, ea trebuie celebrată în fiecare zi a noastră pe pământ.

Sper să vă bucurați de micuții voștri așa cum sunt. Ei sunt perfecti, nu încercați să-i schimbați. Creșteți și învățați odată cu ei.

Teme? Ați zis teme?

Are 8 ani și e școlar. Mor de dragul lui. Nu îl obosesc cu sarcini mai multe decât primește la școală. Sunt suficiente alea. Singura pretenție a mea a fost să exserseze cititul. De acum încolo, ochiul trebuie să se obișnuiască cu literele și să facă rapid conexiunea cu creierul. Chiar și în vacanță când plecam avem o carte cu noi.

Cu toate astea, matematica e viața lui. Are atracție spre numere. Scrie și cam urâțel, de ce să zic. Îi place să inventeze socoteli. Are caiet de matematică acasă doar ca să exerseze. Sunt seri când mă pune și pe mine la teste. Le fac, că n-am incotro.

Ei, pune-l să citească, că e rupere. Zici că i-am zdrobit degetele cu ciocanu’. Durere și plânsete mai mari, n-ai să mai auzi. Țipă, urlă, se prăpădește. Mai să-i dea sângele pe nas de nervi. Și îi explic, și încerc să-l înțeleg, îl țin în brațe, fac o glumă. Mediez problema, citesc eu primul rând până devine interesant. Nimic, la citit e foarte grea pornirea. Și când îmi epuizez ideile, mă supăr. Noroc că încă mai ține faza asta. Mă supăr și îi spun că eu când eram mică nu aveam cărți. Îmi doream să citesc și nu aveam de unde să iau. Și mă întristez tare când îmi amintesc. Așa de tare încât îi atrag atenția. Și citește câteva pagini pe zi. Din ce în ce mai multe. Când termină simte nevoia să mă îmbrățișeze, să-mi mulțumească și să-mi dea pupici.

Acum m-am obișnuit. Lupt cu el puțin până pornește și apoi îmi aștept cuminte răsplata. E așa frumos când știu că la capătul drumului urmează partea cea mai frumoasă, încât abia aștept mâine să citim din nou.

Așa că, temele sunt grele, viața e nasoală la 8 ani. Să-i spun ce-l așteptă mai târziu? Neah, mai bine îl pun să citească de pe laptop. Văd că așa nu mai plânge deloc.

Sunt și bărbații buni la ceva

După o săptămâna singură acasă, mi-am dat seama că poate, până la urmă sunt și bărbații buni la ceva.

A fost plecat la un curs o săptămâna. Știam ce mă așteaptă. Am făcut cumpărături din timp, m-am pregătit psihic și tot nu mi-a ieșit cum speram. Miercuri mă întreabă cum mă descurc. Păi, plec cu geanta deschisă, fularul i-l pun pe scară, gunoiul mi se vărsă pe la etajul 3 și ajung târziu la serviciu în fiecare zi. Răspund, bine, n-am nevoie de tine. 😂 Râde. Aș râde și eu dacă m-ar mai lăsa durerea de spate și dacă n-aș avea o lacrimă în colțul ochiului când mă gândesc că mai am încă două zile.

Bă, câte făcea el acolo, erau bune. Am ținut eu nasu’ pe sus cât l-am ținut, dar e rău fără el. Eu îi îmbrăcam, el îi livra. Eu le făceam baie, el le căuta haine. Eu găteam, el strângea masa. Acum, eu trebuia să le fac pe toate. Nu mai era mâna dreaptă lângă mine. Eram eu peste tot. Și greu mai era. Spre sfârșitul săptămânii am cedat. Am zis să-i culc ca de obicei pe ei și să mai fac ce trebuie prin casă după aceea. Am adormit cu ei la 8 jumate și dusă am fost. Am crezut că m-am trezit sâmbăta, că nu mai știu pe ce lume sunt.

Nu mai zic că m-au dat toți dispărută. Prietenii au crezut că am pățit ceva când au văzut că eu n-am mai fost online de pe la 7 seara. Cred că lumea nu e obișnuita cu mine să mai și dorm.

Oricum, nu le înțeleg pe mamele singure. Cum se descurcă? Cine le ajută? Cum reușesc să rămână pe linia de plutire? Cum își împart la ele însele toate responsabilitățile? Am mare respect pentru ele. Sunt niște super femei pentru mine. Acum când am văzut prin ce trec, le înțeleg mult mai bine.

Am mers la serviciu, am gătit, am spălat, am făcut teme, ne-am jucat, am citit, am râs mult. Mi-a venit și să plâng de vrei câteva ori, dar mi-a trecut repede. Am încercat să nu-și dea nimeni seama că e greu. Seara m-am culcat cu ei în cameră. Înainte să mă culc, a zis ăla micu’ ce îmi stătea mie în gât: “Mami, viața e crudă!” Gând la gând cu bucurie, îngerule. Chiar așa, viața e crudă. Vreau și eu la un curs de o săptămână. 🤦🏼‍♀️

P.S: poza e din seara asta când m-a scos în oraș. De frică să n-o iau razna, pesemne.

Doamna de Cultură Civică

Când ești fericit, că ai făcut pe doamna de cultură civică fericită. Ăsta e cel mai tare sentiment experimentat.

Am făcut pe cineva fericit și nici măcar n-am știut. Asta, până am vorbit cu prietena mea și mi-a spus că e impresionată de gestul meu.

Să intrăm în detalii, mai bine.

O zi oarecare la serviciu. Clientul din fața mea, o femeie in vârsta, pe care am recunoscut-i imediat ce i-am văzut actul de identitate. Și numele îmi spunea ceva, dar am îndrăznit să-i vorbesc abia când am fost sigura cine e. Și credeți-mă, nu prea vorbesc la serviciu cu clienții, decât dacă e vorba de muncă, altfel nu intru în discuții inutile.

Doamna era fosta mea profesoară de cultura civică din clasa a VII-a. Ea a însemnat mult pentru mine, chiar dacă nu a știut niciodată.

Era primul meu an la școala din oraș. Nu știam aproape pe nimeni, nu prea vorbeam, eram în urmă la multe materii și eram foarte retrasă din cauza asta. Prindeam repede și eram ageră la minte, dar ce folos, când colegii erau înaintea mea cu ani lumină?

Și intr-o zi, doamna de cultură civică lansează o provocare. Tocmai citise cineva un text și zice că cine știe antonimul cuvântului egoist, primește un 10. Nici n-am luat în seama la început. Eram sigură că o să răspundă imediat cineva. “Ăștia sunt deștepți toți”, gândeam eu. Știam răspunsul, dar nu aș fi îndrăznit să răspund, niciodată. Am așteptat degeaba să ridice mâna vreun coleg. Nimeni nu știa. Până la urmă mi-am luat inima în dinti și am ridicat mâna. “Altruistul” mi-a adus un 10. Nu uit toată viața nota aia. Nu era la o materie importantă, dar atâta încredere mi-a dat doamna profesoară în ziua aia… Am plutit de fericire. Am fost fericită o lună în urmă.

Și acum, eram față în față cu cea care a avut grijă de fericirea mea. Și i-am spus că a fost profesoara mea. I-am povestit tot ce a făcut pentru mine. Și i-am mulțumit pentru 10 ăla memorabil pe care nu l-am uitat niciodată. Care m-a făcut atât de încrezătoare în șanse și in mine.

A plâns. Nu se aștepta ca eu, o străină, să-i produc atâta emoție. Am surprins-o cu toată povestea pe care i-o spusesem. Nu a știut până atunci ce urme a lăsat elevilor ei. Era convinsă că nu o mai știe nimeni. Ieșise de mult la pensie. Mi-a zis că se roagă pentru mine să-mi dea Dumnezeu sănătate. Mi-a zis că i-am făcut viața mai frumoasă. Cred ca in același fel cum mi-a făcut-o și ea mie cu ani în urmă. A plecat plângând de fericire. Eu am rămas să dau explicații șefei de ce pleacă clienții plângând de la mine. Dar asta e altă poveste. 😂

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui

Nu trebuie să dovedești nimic nimănui, poate doar ție din când în când că încă poți.

Spunea cineva, la un moment dat, pe blog că băieții mei mănâncă pământ. Altă dată am avut reclamații că sunt arogantă și nu am decență. Că tratez oamenii urât sau că am o atitudine fără respect.

Am fost acuzată că am curaj să fiu altfel.

Nu sunt nici arogantă, nici înfumurată și nici lipsită de respect. Sunt doar o mamă care încearcă să fie prezentă peste tot. Gătesc zilnic, chiar dacă nu postez poze cu farfurii cu mâncare. Copiii mei în niciun caz nu mănâncă pământ și nu ma zbat să demonstrez cuiva.

Mi-e greu câteodată, chiar dacă mă relaxează gătitul. Vin acasă seara și pentru mine atunci începe schimbul doi. Copiii nu știu că sunt obosită. Vor să ne jucăm și să-i îngrijesc. Și asta fac. În fiecare zi. Am ales ca de câteva ori pe an să plec fără ei. Pentru că sunt om și am nevoie să ma regăsesc și să-mi adun puterile tot pentru ei. O fac pentru mine și pentru ei.

Sunt diferită, poate pentru că fac mai multe lucruri în același timp. Serviciul meu e foarte solicitant. Necesită multă concentrare și poate d-aia sunt înțeleasă greșit. Dacă greșesc o singura tastă, e posibil să nu mai pot remedia greșeala. Și asta implică banii oamenilor. Nu pot vorbi cu toată lumea. Nici măcar cu cei pe care îi cunosc.

Mi-a zis cineva intr-o zi că trebuie să le dovedesc că eu sunt mai cu minte. De ce? De ce trebuie să dovedesc eu ceva cuiva? De ce trebuie să conving pe cineva de cum sunt eu? Nu e asta risipă de energie?

Încerc pe cât posibil să fac bine ce fac. Rău nu aș putea să fac deliberat. Niciodată, oricât de mult te-aș urî.

Așa că, nu e ușor. Merg la serviciu de dimineața până seara. Ajung des si la întâlnirile între bloggeri. Încerc să învăț continuu de la toate conferințele la care merg. E un drum dificil pe care mi-l asum. Nu obosesc pentru că îmi place să învăț și să fiu ocupată. Și îmi cresc copiii doar eu și tatăl lor.

Oamenii sunt așa cum sunt. Ca să fie acceptați, ei trebuie să demonstreze mereu cum sunt cu adevărat. Eu am eșuat mereu când am vrut să fiu eu însumi cu oamenii. M-au înțeles greșit. Și nu prea mai am tragere de inimă să le arat ceva.

Dar am blogul, iar aici pot să fiu eu însămi. Așadar, nimeni nu trebuie să demonstreze nimic nimănui. Cine e lângă tine, rămâne chiar și când nu meriți. Cine nu te place, nu te place nici după demonstrații calculate. Cine pleacă, plecat să fie. Schimbarea e dacă o vrei tu, nu dacă o cere altcineva de la tine. Și dacă te schimbi pentru cineva, oare mai ești tu cu adevărat? Eu am ajuns la vârsta la care demonstrează faptele pentru mine, nu mai trebuie să fac ceva extra. Nu țin mortiș să impresionez pe nimeni. Poate doar pe mine din când în când. Putere și încredere vă doresc. Restul, de la Dumnezeu.

Mădălina

Mădălina e femeia parte din campania #femeiputernice

Mădălina e stabilită de ani buni în Franța. A auzit de campania #femeiputernice de pe blog și a vrut să îi aflu istoria. E vorba despre o întâmplare care a transformat-o dintr-un robot setat să facă bani, într-o femeie cu trăiri și sentimente, parte din #femeiputernice.

A lăsat o casă mare acasă și un statut stabil, pentru un trai mai bun în străinătate, ca mai toți românii care pleacă pentru pentru bunăstarea copiilor.

A muncit mult, în condiții greu de imaginat, până să fie mai bine. Zilele lor erau fără esența, treceau doar repede. Doar seara se întâlnea cu sotul si cei doi copii la masă, iar ziua următoare o luau de la capăt. Părinții la muncă, copiii la școală. Nu era armonie, era doar o rutină, o goană avidă după bani.

Până intr-o noapte, când un șir de evenimente a dus la cel mai frumos deznodământ.

Toată lumea dormea. Alex, băiatul cel mare, în vârsta de 17 ani pe atunci, mai rămăsese puțin la calculator. Deodată, simte ceva în cameră. A verificat toată casa și nu era nimeni. Apoi a simțit o lovitura și o arsură la ceafă. Cineva l-a lovit, dar nu era nimeni când s-a uitat.

Când și-a dat seama, s-a speriat foarte tare. A mers plângând în camera părinților. Nu l-au crezut la început, erau doar ei în casă. Când au ridicat tricoul, sub ceafă, avea o urmă roșie de palmă. Nu au găsit nicio explicație logica la ce s-a întâmplat. Din seara aia au continuat să doarmă impreuna toți intr-o cameră, de frică.

Au stabilit că vor merge la biserică, duminica următoare. Și-a dat seama că ei ca familie nu sunt uniți în credință. Băiatul cel mic nici măcar nu știa “Tatăl nostru” rugăciunea cea mai știută de creștini. Era timpul să meargă la Dumnezeu. Abia a doua oară au stabilit ca trebuie să se spovedească. Ce au simțit atunci, în mica bisericuța românească nu au simțit niciunde în viață. După spovedit, Alexandru a ieșit plângând. Simțea că plutește, nu își explica trăirea și binecuvântarea. A intrat și Mădălina, a plâns tot timpul, nu știe de ce. Nu a vazut preotul, decât o lumină puternică. Parcă ar fi avut o discuție divină. Ceva se schimbase în ei pentru totdeauna.

Au stabilit împreuna ca preotul să vină acasă și să le binecuvânteze casa. Au tămâiat, iar mai apoi au hotărât să se împărtășească. Pentru asta, Mădălina trebuia să nu mai aibă corpuri străine în ea. Nu știu dacă e o regulă bine stabilită, dar preotul nu o împărtășea dacă nu scotea steriletul. Așa a și făcut.

La doar câteva luni viața lor avea alt făgaș. Mult mai relaxați, luau zilele așa cum veneau. Se bucurau de mâncare, de sănătate, de faptul că erau vii.

La ceva timp după spovedit, Mădălina a aflat că e însărcinată cu al treilea copil. Se punea problema vârstei, a disponibilității și a responsabilității de a mai crește încă un suflet în casa lor.

Fără nicio urmă de îndoială, viața nouă din pântecul ei trebuia să trăiască. Ce conta că cel mare avea vârsta majoratului? Că cel mic avea doar 8 ani? Că nu au suficienți bani sau că nu mai e la prima tinerețe. Era binecuvântată între femei cu o nouă șansă.

Și nu, Mădălina nu e o ciudata sau o pocăită. Are doar alte reguli. Se roagă înainte de masă, postesc impreuna atunci când trebuie. Au credință în ei și în Dumnezeu. Are o relație specială cu preotul care i-a întors cu fața la El. E parte din familia lor acum. Are tot ce și-a dorit vreodată. Vorbește așa frumos și înălțător despre ce i s-a întâmplat… La un moment dat în spital, după naștere, de oboseală a adormit cu copilul în brațe. Nu a vrut să-l lase moașelor peste noapte ca să poată dormi. L-a vrut lângă ea din prima zi. Și copilul a căzut din pat. O distanța destul de mare. A fost mare zarvă atunci. I-a părut rău, a avut mustrări de conștiință. A plâns mult. Luptase atât să-i simtă aproape bătaia inimii lângă ea.

După teste și radiografii, baiatul nu pățise nimic. Era născut în ziua Acoperamântului Maicii Domnului. Asta știe ea sigur că l-a protejat.

Poate dacă cineva nu îl atenționa pe Alexandru în seara aia. Dacă nu mergea la preot. Dacă nu renunța la sterilet. Dacă nu se întâmpla toată înșiruirea asta firească de întâmplări, poate trăiau și acum în rutină și în ignoranță. Viața lor acum se învârte în jurul mogăldeței de câteva luni. Care a adus soare în viețile lor grele și triste. El i-a unit și i-a făcut fericiți pentru totdeauna.

Mădălina a luat decizia corectă nu numai pentru ea, ci și pentru cei pe care îi iubește. Ea e o luptătoare care nu s-a lăsat pradă vremurilor reci în care trăim. Parte cu adevărat din #femeiputernice e femeia care duce o luptă continuă cu ea ca să le fie bine lor.

A fost nevoie de un semn divin ca să ia măsurile necesare ca toți să-și îndrepte viața. Viața lor a fost la decizia ei, iar ea a luat-o pe cea corectă, indiferent de urmări. Am văzut poze cu ei și nu pot să nu-i admir tenacitatea. A ținut familia unită, a urmat chemarea Domnului și a adus în casă bucurie. Ce poate fi mai frumos?

Moș Crăciun vine și la copiii care nu au fost cuminți

Moș Crăciun trebuie să vină și la copiii care nu sunt cuminți, că d-aia e Moș bun.

Moșul nostru drag și bun a venit și la noi în seara asta.

Am fost plecată la serviciu toată ziua. Am venit acasă cu doar câteva ore înainte să vină Moș Crăciun. Habar nu aveam că trebuie să vină. Am fost și eu surprinsă la fel ca cei mici. Am venit obosită și supărată pe mine, că nu pot face mai mult. Am plâns că nu mi-am mai găsit mărimea la paltonul preferat. Plecasem de la serviciu chitită să mi-l cumpăr. Uite că vin acuș petrecerile și eu nu am cu ce să mă gătesc, singura mea plăcere vinovată.

Acasă, spre rușinea mea, era sărbătoare. Copiii erau îmbrăcați frumos, soțul era în grabă, iar eu posomorâtă. Aproape că îmi venea iar să plâng. Când am aflat că moșul e pe drum, m-am bucurat pentru ei. Mi-am revenit repede și am luat și eu ceva pe mine în ton cu ei.

Mare bucurie a mai fost când a bătut Moș Crăciun la ușă. A urcat săracu’ până la 4, asa bătrân așa cum e.

I-au deschis în chiote și l-au ajutat să ia loc lângă paharul cu lapte și lângă fursecurile pregătite din timp. Au cântat, au țopăit, l-au îmbrățișat. G trăgea cu ochiu’ în sac în timpul ăsta. Nu mai aveau răbdare. La un moment dat, i-a întrebat care dintre ei e mai năstrușnic, iar ei s-au arătat unul pe altul. 😂

Le-a adus ce și-au dorit și încă mai mult. Chiar și mie mi-a adus ceva frumos. Nici nu speram la așa cadouri. Chiar m-a surprins anul ăsta. Acum îmi pare rău că tati, cel care s-a străduit să pună totul la punct, nu și-a dorit decât o husă pentru telefon. El mereu a fost reținut la cadouri spre deosebire de noi. 🤦🏼‍♀️

La final tot el a venit cu ideea să ne facem o poza toți patru. E cea mai happy poza de familie. Îmi place mult.❤️

Nu, n-au fost cuminți, pentru că dacă mă gândesc mai bine, mie îmi place de ei așa cum sunt. Iar moșul ar trebui să vină la toți copiii, indiferent de cum au fost catalogați. Căci bucuria asta pe care o trăiesc acum o să și-o amintească toată viața.

Haideți să fim buni și blânzi cum a fost și Dumnezeu cu noi în anul care se pregătește de final. Să le dăm copiiilor momente de ținut minte și să ne strângem tăcuți și recunoscători la masă. Pentru ei contează fericirea de acasă, indiferent de cum arată ea în casele voastre.

Crăciun de poveste, să aveți!❤️

Ana

Ana, parte din campania #femeiputernice.

Ana a prins două războaie. Tatăl ei a fost primar, aveau pamânturi multe, iar ea era singură la părinți. Soarta a făcut ca să rămână orfană de mama când era doar o copiluță. Povestea mereu de cum spăla iarna hainele la gârlă, de războiul care a adus cu el foamete, de neputințe și necazuri.

S-a căsătorit cu un bărbat mult prea mare pentru vârsta ei. Avea doar 12 ani, el mai mare cu 20 de ani decât ea. S-au înțeles bine, au făcut casă împreună, el era tâmplar și munceau fără să ceară nimănui.

Dumnezeu i-a binecuvântat cu 12 copii. Ea, micuța și slabă avea grijă de toți. Prune fierte, pită pe pâine, nuci, mere, ceapă cu sare, mămăligă cu lapte, asta era hrana lor. Intr-o zi, din atelierul în care lucra Ion, s-a auzit un strigăt.

⁃ Anico, Anico, vino repede că mor.

Sunt cuvintele pe care nu le-a putut uita niciodată. Intr-o secundă a rămas văduvă cu o droaie de copii.

I-a păstrat pe toți lângă ea. Nu s-a gândit nici o clipă să nu-i țină. I-a crescut cum a putut, s-au mai crescut și ei unii pe alții. Le-a măritat, i-a însurat, le-a făcut case, i-a ajutat cu pământ. Cât a putut le-a dat.

Ea a rămas în casă cu cel mic, care avea 9 ani când i-a murit tatăl. Impreuna au stat până când a murit.

Ana avea o forță în vorbă, impunea un respect și avea o tărie care o făcea de temut în fața multora. Nu conta că era o femeie slabă și scundă, toți o respectau.

Și a apucat să vadă copiii la casele lor, și-a sărutat nepoții și strănepoții, toți au trecut pe la ea înainte să plece la casele lor. Unul singur s-a certat cu ea pe o bucată de pământ pe care i-o dăduse ăluilalt mic cu care locuia. Era și el băiatul ei și crezuse că i-a dat atât cât se cuvenea. El, atât de tare s-a înfuriat, încât a venit în camera ei și a ridicat-o cu pat cu tot. A țipat și s-a luptat până a făcut biata femeie bucata de pământ pe din două. Am fost acolo când era pornit pe ea. Am vazut neputința ei și furia lui. Dacă aș fi avut o putere… Doamne!

Ea a plâns și a blestemat. O vedeam mică și ghemuită în patul de la geam și mi se rupea inima că suferea. Avea 80 de ani, puterea n-o mai avea decât in privire. I-am zis poezii și am stat lângă ea s-o înveselesc. Atât cât oi fi putut și eu.

Toate au trecut. Ana și-a găsit sfârșitul în patul ei de lângă geam. A murit împăcată. De când își aștepta ea sfârșitul și se ruga la Dumnezeu s-o ia mai repede?

Copiii au umplut satul de lume. Dacă te duci acolo, în partea ei, toți sunt rudă unii cu alții. Sunt bine, unii au case mari cum nici n-ar fi visat Ana. Niște palate cu adevărat. Toți descendenții ei au auzit de ea. Sărmanii satului se adăposteau la ea. Îi hrănea, le dădea chiar și un pahar de țuica înainte să plece, așa doar să mai prindă puțină putere. Toți o căutau când aveau nevoie de un sfat.

Azi mai trăiesc doar câțiva dintre copiii ei. Bătrâni și plini de nepoți și stranepoti și ei, la rândul lor. Au murit de moartea lor, mai puțin băiatul care a vrut mai mult decât avea Ana pentru el. La el nimeni nu a știut exact ce s-a întâmplat. Moartea lui a venit ca un fulger. A fost greu de înțeles pentru noi toți, mai ales pentru ai lui mai apropiați. Poate a luat foc de la vreascurile strânse, ori poate așa a fost de la Dumnezeu. Era singur atunci și nu l-a putut ajuta nimeni. Pentru mine a fost o lecție și mi-a părut rău de dispariția lui. Pentru ca nimeni nu merită să se chinuie.

Dar Dumnezeu vede tot.

Trupul lui a fost găsit fără suflare intr-o pădure in condiții suspecte. Arză-te-ar focu’ “ ăla printre lacrimi din ziua aia… . Nu știu.

Ana a fost o forță. Iubirea și blestemul ei a ajuns mereu unde a prevestit.

Ana e numele pe care ea a insistat să-l port eu. Nu știu dacă am tăria ei, dar așa mândră sunt sunt sânge din sângele ei.

Fiul ei cel mic a fost tatăl meu. Și vreau să-i duc numele mai departe cu demnitate. Așa cum ne-a crescut și ne-a învățat pe toți.

Te iubesc, maica noastră bună!

Nu râdeți de bătrâni, o să ajungeți ca ei

Eu nu am bătrâni. Doar un bunic din partea mamei mai trăiește. E înțelept și îi place singuratatea. Citește mult, e credincios, om simplu și complex in același timp. Locuiește singur în căsuța lui, nu cere nimănui, se descurcă cum poate, iar noi îi respectăm decizia.

La serviciu la mine vin mulți oameni. Majoritatea bătrâni, care se scuză că nu știu cum e cu banii noi, care se scuză de bătrânețea lor. Le tremura pixul în mână. Și se rușinează, un sentiment absent la tineri. Întodeauna mi-a făcut plăcere să vorbesc cu ei. Să ascult o vorbă bună, un îndemn, sau pur și simplu să ascult. Atât. Pentru ei e de ajuns numai să îi auzi când vorbesc. Ei nu prea cer nimic în afară de atenție.

Dacă e ceva de care mi se îndoaie inima, să știți că e de copii și de bătrâni. Îi văd neajutorați și le văd poza din buletin. Sunt femei cu o frumusețe aparte, nemaintâlnită azi. Sunt bărbați viguroși, cu ochi vii și frunți pline care răsună de sănătate. Iar în fața mea, doar niște fețe triste de obicei. Care se scuză pentru anii trăiți. Și mai sunt alții tineri lângă ei, care nu au răbdare. Vor să scape de imaginea lor. Îi cicălesc și îi ceartă. Râd de ei. De faptul că nu știu, ca miros urat, ca nu sunt la curent cu niște lucruri noi, firești pentru noi, cei de azi.

Ce păcat! Ce trist pentru tinerii care nu știu că puțin mai e până vor ajunge și ei așa. Care cred în naivitatea lor că tinerețea e veșnică. Toți îmbătrânim. Nimic nu e permanent în viața asta trecătoare. O să se nască și peste noi generații mai deștepte și mai știutoare. Care dacă greșești o să-ți râdă în nas și ție.

Toți o să ajungem ca ei. Cu o moarte toți suntem datori. Contează cum ai reușit să trăiești până atunci. Vă spun, bătrânii sunt mai demni decât mojicii care le râd in spate. Măcar ei au trăit. Cât despre ceilalți… Nu sunt sigură.

Sarbatorile fără copii n-au niciun haz

Crăciunul, colindele, darurile, bradul, pentru mine toate înseamnă copii. Bucuria sărbătorilor de iarnă nu e la fel fără copii.

Orice ai avea, toate bunurile dobândite, toate funcțiile și toată avuția lumii nu se compară cu bucuria din ochii copiilor atunci când se găsesc în ghete o dulciurică sau doar o porcărie.

Sărbătorile mele nu vor fi nemaiîntâlnite, dar chiar normalul din ele le vor face cele mai frumoase din lume. În apartamentul nostru strâmt de 3 camere, cu holul ăla mic în care ne punem ghetele am trăit cele mai frumoase amintiri. Și anul acesta am vrut să le aducă moșul Nicolae ceva ce își doresc. Am ales să le cumpăr porcării. Știam că le tânjesc după ele și chiar dacă nu sunt sănătoase, ei tot vor sa le mănânce, așa că am decis să-i bucur. Da’ câte boli să cadă pe ei dacă mănâncă și eu din joi in paști niște porcării?

Dacă le vedeai fața când au găsit pungile de chipsuri… Vai, doamne, ziceai că plutesc pe nori de fericire.

“Uau, chipsuri cu sare!”😂 și s-au năpustit peste ele ca peste cea mai gustoasă prăjitură. Am râs de m-am prăpădit. Ia uite mă, anii trecuți m-am dat peste cap cu jucării interesante și scumpe și acum cu 2 lei am făcut cei mai bucuroși copii.

Viața e simplă și frumoasă atunci când știi să te bucuri de orice. Asta învăț de la ei în fiecare zi. Iar când se trezesc dimineața și stăm lipiți toți și îmi zic “Mami, te iubesc!”, e pentru mine cea mai mare răsplată.

Degeaba ai de toate dacă n-ai râs și trocăneli de copii în casă. Ei sunt bucuria sărbătorilor. Ei sunt rasplata lui Dumnezeu pentru noi. Vă spun sincer, sărbătorile mele au început să fie sfinte de când îi am pe ei. Și poate chiar am dreptate, sărbătorile fără copii n-au niciun haz.

Așa-i?