Căsătoria, un chin

Așa a devenit în zilele noastre căsătoria, un chin. Un chin în care mulți aleg să trăiască de bunăvoie, de dragul copiilor, de rușinea lumii, de lene, de nepăsare.

Arunc un ochi pe Facebook și deja pot să spun doar din postări, cine nu se înțelege bine cu soțul/soția. Și nu știu de ce, de cele mai multe ori, timpul îmi dovedește că am dreptate. E atât de evident, totul.

Omul în natura lui ca ființă umană nu e monogamă. Își dorește varietate și schimbare. Știu, o să mă contrazică din nou femeile. 😀 Totuși nici singuri nu putem trăi. Suntem ființe sociale care au nevoie de oameni, au nevoie să iubească și să fie iubiți.

Așa se face că ne căsătorim. Pentru motivul acesta apar și copiii. Din nevoia de iubire. Și cădem apoi ușor în capcana comodității. Vorbele frumoase s-au spus înainte, când eram la început. Gesturile de dragoste, tot atunci. Și atunci căsătoria a apărut din nevoia de a ne garanta cineva ca ne va iubi mereu.

Partenerul trebuie mereu să fie acolo. Că doar și-a luat angajamentul acesta la început. Nu mai contează altceva. Tu ai promisiunea făcută, nu-ți mai pasă. La ce să te mai aranjezi? La ce să mai cucerești ceva ce ai deja? Merge și așa. Rutina e alt dușman. Nu mai comunicăm decât chestii de “Logistică”, cum bine spunea cineva într-un articol. Așa se face că ne plictisim. Ne trezim în fața unui străin pentru care avem mai multe resentimente și frustrări, decât gesturi de iubire. Căsătoria devine un chin. Nu mai ai subiecte de discuție. Te enervează la orice pas. Parcă te sufoci, vrei să pleci, dar te gândești si la copii. Și poți trăi o viața întreaga așa.

Asta dacă nu intervine divorțul.

Nimeni nu a mai făcut niciun efort. Cineva s-a îngrășat prea tare, cineva a flirtat cu altcineva, cineva a uitat să se mai dea cu parfum și tot așa. Apoi vezi oameni care sunt așa cum ți-ar plăcea ție. Dar nu gândim că de fapt și cu ei s-ar putea întâmpla la fel. Poate fi doar o chestiune de timp.

Dacă unul dintre ei mai face eforturi chiar și căsătoriți de ani buni, e de apreciat. Trebuie păstrat și trebuie comunicare serioasă în punctele care necesită îmbunătățire prin efort comun.

Că apoi ,după divorț toată lumea se schimbă. Ați observat? Își schimbă culoarea părului, slăbește foarte mult, se îmbracă mai decent sau mai provocator. Ori merge la sală și își tonifiază corpul, bea apă mai multă, face cursul ăla pe care și l-a dorit mereu, se machiază diferit, etc. După divorț se observă îmbunătățiri substanțiale. Pe care le-ar fi putut face încă din timpul căsătoriei. Și nu se mai ajungea aici. Dar, ce să zic? Evoluăm diferit, gândim diferit. Dacă însă vrei să-ți păstrezi partenerul/a trebuie să îți menții interesul pentru tine în special. Și apoi să-i amintești în fiecare zi de ce te-a ales la început, prin atitudinea pe care o ai zilnic fața de căsnicie.

Cuplurile care au o fundație solidă în care există comunicare, iubire și dorință, pot înfrunta orice obstacol. Cine nu, se destramă la prima bătaie de vânt.

Femei care condamnă alte femei. Abject

Femei care condamnă alte femei. Abject. Un titlu care mă dezgustă, dar care trebuia folosit.

De curând o mamă a fost dată dispărută de soțul ei în orașul meu. S-au făcut demersurile necesare la poliție, s-a mediatizat cazul pe rețelele de socializare, în special faptul că unul dintre copiii femeii dispărute suferă de leucemie, iar în prag de sărbători mama l-a abandonat pe el și pe fratele lui.

Articolele apărute în presa argeșeană au fost nemiloase. S-au distribuit în zeci de grupuri. Oamenii au început acuzele cu o ură nejustificată la adresa femeii. În principiu femeile. Ele constituiau majoritatea celor care o numeau în fel și chip. Aceleași femei care probabil au greșit și ele vreodată. S-a descoperit apoi că mama a plecat de bunăvoie de acasă. Motivul? S-a îndrăgostit de altcineva în timp ce era în spital cu copilul bolnav. Nu știu dacă sigur asta a fost tot. Spun ce spune presa.

Nimeni nu s-a gândit la motivele care a dus la asta. Ce stă oare la baza acestui eveniment? E cineva care a trăit exact aceleași lucruri trăite de femeia respectivă? Cunoaște cineva exact cum era atmosfera în casa lor?

Poate soțul știa oarecum de ce se petrece. Poate a vrut să facă public tot evenimentul ca să capete sprijin și să se vindece prin blamarea soției. Nu știu, cred.

Poate mama respectivă trece printr-o perioadă foarte grea în care și ea are nevoie de sprijin moral. Și nu l-a găsit acasă. Nu cred că e foarte ușor să treci prin ce a trecut ea. Iar ca mamă pot să spun că nu poți îngriji un copil sau pe cineva bolnav dacă tu nu ești bine. Pur și simplu nu ai putere. Cred că a cedat presiunilor și gândurilor. E de înțeles în situația dată.

Mă uimește ura asta gratuită. Împroșcată cu mizerii și cu cuvinte dintre cele mai jignitoare. Și culmea, tot de la alte femei. Care probabil au și ele traume, le e și lor greu, se simt și ele copleșite câteodată. Dar care se ascund și pun măști. Măști de mame perfecte, soții model, femei ireproșabile care nu ar putea să facă asta niciodată.

Eu cred că e greu. Nu cunosc personal persoanele implicate în poveste. Dar ca femeie sunt pur și simplu oripilată de cum a fost judecată o mamă. Cine suntem noi să ne dăm cu părerea în public? Cine emite judecățile de valoare pe grupuri? Femeile care ar trebui să se susțină.

În încheiere aș vrea să faceți un exercițiu de gândire. Dacă ar fi fost invers. Soțul se îndrăgostea și pleca de acasă? Cine era de vină? Vă spun eu. Amanta, desigur. Ea i-a sucit mințile și l-a luat de lângă copilași. Că doar nu era el.

Pentru o viață sănătoasă, fă ceva diferit în fiecare zi

Ca să trăiești mai mult și mai antrenat în viața de zi cu zi, pentru o viată sănătoasă, fă ceva diferit în fiecare zi.

Nu sunt studii care atestă asta, ci doar eu și inepțiile mele. 😃 Așa am observat, făcând mereu aceleași lucuri zilnic, se duce pe apa sâmbetei pofta de viață. Ți se pare că trăiești degeaba, timpul trece greu, ești amărât și îngândurat. Apoi începi și abuzezi și de rețelele de socializare, rupi în două TikTokul și Facebookul, pierzi vremea aiurea și te năpădesc toate gândurile nasoale.

Dar când ai șansa ca fiecare zi a ta să fie diferită, altfel stă treaba.

Azi, de exemplu, aveam de susținut un proiect super important. Mă pregătisem cu săptămâni înainte. Am pus de aseară la punct totul. Să meargă bine share screen, să am la îndemână și proiectul pe foaie, să am baterie la laptop. Ce să mai. M-am culcat și cu emoții, pentru ce mă aștepta.

Și vine dimineața și ce crezi? Cel mic nu a dormit de pe la 3 dimineața. Vomă, diaree, stare generală de rău. Desigur, rămâne acasă, fără discuție, nu mai iese afară azi. Ce mă fac cu proiectul? Sincer, nu-mi mai păsa de nimic. Aveam inima zdrobită când vedeam copilul aproape leșinat pe canapea.

Nici nu știu când a venit ora să prezint. Eram într-o cameră cu liniște, iar mititelul voma singur prin baie. 🥺 Nu știți ce a fost în sufletul meu. 😔 Mai trebuia și să zâmbesc și să întrețin atmosfera. M-am simțit ca o actriță într-un film ieftin.

Neglijam iubirea cea mai de preț. Dar așa e viața reală. Nu e perfectă, dar e a noastră și trebuie să o trăim. Acum totul e mai bine, băiatul și-a mai revenit.

Copiii dorm, mami scrie, exact cum ar trebui să fie. Azi a fost diferit, dar poate nu aș avea ce să povestesc dacă toate zilele ar decurge la fel. Așa că în asta constă frumusețea vieții. În neașteptat, neprevăzut și numai privită în partea bună a ei.

Las aici o poză de ieri de la ședința foto de Crăciun, care îmi place mie mult. ☺️ Și vouă, nu?

Seară frumoasă și sper să ne auzim curând. 🙏🏼❤️

La Londra de ziua mea

Nu e prima dată când ajungem aici. Ne-a încurajat faptul că acolo nu sunt așa multe restricții. Aveam un voucher rămas mai demult de la o călătorie anulată și dacă tot nu aveam idee despre cum voi petrece de ziua mea, am zis că e momentul potrivit să beau cafeluța la Londra. Zis și făcut. Am luat un rucsac cu câteva haine și am plecat la drum.

Data trecută am vizitat aproape tot ce era de vizitat în Londra. Muzee, poduri, croaziera pe Tamisa, locuri istorice, palate, cam tot. Acum am zis că o să mergem fără planuri și vedem acolo ce-o mai fi. Oricum e bine oriunde, nu contează, si doar să stau de vorbă cu prietena mea, “terapeutul” meu preferat ar fi destul. Am uitat să vă zic că noi doua am plănuit mereu o escapadă, dar nu prea ne sincronizam. Ea locuiește de mulți ani acolo. Acum era momentul perfect.

Am avut noroc că perechile noastre s-au înțeles de minune. Mai bine decât noi. Adică noi ca femei ne mai ciondăneam, ne cam sictiream, dar ăștia doi. Maica mea! 🙄 Aveau tot timpul subiecte serioase de discutat. Se completau perfect, mai adăuga unu’ ceva la ce zicea celălat, mai intervenea politicos, noi eram uimite. Față de discuțiile noastre superficiale, discuțiile lor erau de o gravitate impresionantă. Ne bufnea și râsul câteodată. 😀

Am mers inițial pentru noi, să ne distrăm, dar când au aflat oamenii ca suntem acolo, am pus și de niște surprize la domiciliu, desigur. Nu mă gândeam niciodată că o să facem atâtea lucruri în doar câteva zile.

Câteva zile care la sfârșit au început să se simtă nasol. Dorul de băieți mă frământa. Intr-o seară nu am mai reușit să-i sun. Mă simțeam atât de vinovată. 😔 Apoi i-am sunat de ziua mea, zic, să-mi zică și mie la mulți ani. Ce credeți? Nici nu știau ce zi e. 😒 Credeau că e mâine ziua mea. Era clar, nu aveau ei treabă de mine. Am început apoi să nu mă mai simt așa vinovată. La țară era cald, ieșeau pe afară, se distrau cu sortatul cartofilor, uitaseră de părinți cu desăvârșire.

Noi intre timp am vizitat. Am mers prin centrul Londrei. Am fost la cumpărături, am băut bere și toate chestiile de adulți posibile. În altă zi am mers la castelul Windsor, cel mai mare și cel mai vechi castel locuit din lume. Apoi am fost într-o zonă pitorească a Angliei, Cotswolds. Niște sate absolut superbe reprezentative pentru Anglia, care au păstrat cel mai bine din arhitectura veche. Casele sunt construite cu piatră, chiar și acoperișurile, iar peisajele arată fix ca în cărțile cu povești englezești.

Am ales o singură localitate pe care am și luat-o la pas. Se numește Castle Combe. Nu am putut intra cu mașina. Nu există parcări, traficul fiind restricționat. Ne-a făcut bine, oricum, drumul până acolo a fost de peste două ore, simțeam nevoia de mișcare. A fost special acolo, mereu o să-mi amintesc liniștea și frumusețea locului.

În fine, am primit cadouri multe, chiar si de la oameni pe care nu i-am văzut în viața mea. Am primit mii de mesaje, fără exagerare. Am petrecut ca în niciun alt an. Soțul a fost super drăguț cu mine, chiar m-a surprins în dimineața aniversării cu un buchet superb de flori. Prietena mea a pregătit cocktailuri pentru o noapte în jacuzzi. M-am simțit ca în adolescență.

Am stat de vorbă ca fetele până târziu, am făcut schimb de haine, ne-am machiat, ne-am făcut cadouri, a fost prea frumos. Acum abia aștept următoarea întâlnire. Și ce vreau să zic în încheiere, e ca mi-am dat seama că distanța nu ne-a schimbat deloc felul de a fi. Suntem aceleași ca acum 20 de ani. Asta iubesc la excursia asta. Am fost cu oamenii pe care ii iubesc, am fost in locuri in care n-am mai fost in viața mea și am făcut lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată. ❤️

Cum am început să iubesc altfel sau 10 ani de mămicie

Era frig. O noapte rece de toamnă. Se iveau primele semne că voi naște în curând. Eram pregătită, oarecum.

Anunț acasă. Soțul meu urma să devină tată, eu urmam să văd în sfârșit cum arată copilul din burta mea.

De nouă luni îmi imaginam în toate modurile posibile cum va arăta bebelușul. Era cea mai mare curiozitate a mea. Nu știam nimic despre a fi mamă. Știam doar că voi deveni.

Printr-o încurcătură de situații, soțul nu a mai putut ajunge la timp. M-a ținut de mână cel care urma să-i devină naș nou-născutului. Pentru asta mereu o să-i fiu recunoscătoare. Contează mult să te încurajeze cineva atunci când ești speriat, uimit, temător, toate în același timp.

În fine, micuț, nici măcar 3 kg, mogăldeața din fața mea era fiul meu. Nu avea păr aproape deloc. Tin minte ochii mari și curioși. Nu știam ce înseamnă asta. Nu aveam niciun sentiment. Adică, nu mă judecați, dar nu puteam să zic că mă topesc după el. Chiar mă întrebam de ce nu simt o dragoste mare? Cum zic mamele, cum scrie in cărți…

Seara, la 12 ore după naștere am fost mutată cu el în cameră. Și a fost nevoie să-l îngrijesc, desigur. Mi-era greu, abia mă mișcam și ce am zis? Mai bine îl iau lângă mine în pat. Oricum nu mă pot mișca nici eu nici el, așa că suntem chit, stăm amândoi aici.

Ușor, ușor, am început să ascult tăcerea. Îmi plăcea. Dar era ceva ce se auzea constant în încăpere. Un șuier, o pufăială, un oftat din când în când. Se auzea de la el, el era, bebelușul. Era viu, liniștit și respira lângă mine. Am simțit imediat cum se umple inima de bucurie. Mă năvălea o căldură așa plăcută în corp. Îmi bătea inima mai tare de drag. Am simțit cum mă îndrăgostesc de el. Devenisem mamă. Zâmbeam, voiam să-l pup tare, râdeam de bucurie în sinea mea.

Și de atunci tot așa o țin.

Au trecut 10 ani de la nașterea lui. Aceeași iubire, numai că de 10 ori mai mare, mă leagă de el. Abia mai stă la pupat. Nu mai are așa multă nevoie de mine. Nu mă mai caută prin casă decât rar. Tot rar îmi spune si că mă iubește sau că sunt frumoasă. Eu o să-i spun mereu. Nu mă iau după el. Mi-am luat un angajament si îl duc până la capăt. Sunt alături de el toată viața.

La mulți ani sănătoși prințesu’ principesu’!

Te iubește maică-ta la fel ca în prima zi mai pe seară, așa. 😜

Ce faci când copilul tău e agresorul?

Ali al meu e cel mai sensibil copil din lume. Bine, așa zice mamă-sa și încă câțiva care îl cunosc mai bine. Țin minte când avea câțiva anișori și mă tot întârzia cu ora de culcare. Ba că mai vrea apă a n-șpea oară, ba că mai face pipi, d-astea de frecuș. Și după ce varsă apa pe jos am izbucnit de nervi. I-am spus: “Of, mi-ai mâncat sufletul tu mie!” Și s-a pus pe plâns, și plângea sărăcuțul de plângeam și eu de mila lui. El a crezut că chiar e posibil să mor, dacă începe să-mi mănânce sufletul. Cam așa stă treaba cu el. Dar sensibilitatea lui acum e la alt nivel. A crescut odată cu vârsta.

Și intr-o zi când am fost să-l iau de la școală o fetița de la el din clasa plângea. Ii spunea mamei ei că niște copii au scuipat pe caietul ei. Ferească Dumnezeu, zic. Dacă e p-așa de pe clasa întâi nu e de bine. Când se apropie Ali de mine, ii zice mamei că și el e unul dintre cei care au făcut asta.

Am simțit că leșin. Am rămas fără cuvinte. Nu credeam asta. Ali a început să plângă rușinat. Fetița plângea deja. L-am rugat cu cea mai mare rușine din viața mea să-si ceară scuze și să o îmbrățișeze. Ceea ce a făcut înainte sa apuc sa termin. Apoi au urmat discuțiile depre ce înseamnă umilirea, jignirea, amarul și toată situația prin care a trecut colega lui. A spus că așa făceau niște colegi si a vrut sa facă si el, bănuiesc să fie si el acceptat in grup, probabil. Am înțeles. Ce era să mai fac? Am mers acasă, am luat bani din pușculița lui, desigur, și i-am cumpărat impreuna un caiet nou colegei. I l-a dat a doua zi cu încă un set de scuze. Care nu pot face mare lucru. De fetița aceea frumoasă și blândă, vă spun sincer, mi se rupea sufletul când mă gândeam prin ce a trecut și cum plângea in fata școlii. Dacă era al meu in locul ei? Ce aș fi făcut? Habar n-am, dar nu e in regulă ce se petrece cu copiii încă de la vârste fragede.

Niciodată nu mi-aș fi închipuit că băiatul meu o să poată să producă atâta suferință cuiva. Mai ales că el luminează pe unde trece. E de o bunătate ieșită din comun. Și repet, încerc să fiu cât de obiectiva pot când spun asta. Acum ca am scris mă simt mai bine. Parca sunt mai ușoară. Că nu vreau sa scriu numai despre lucruri bune de la noi de acasă, ci despre cele reale, care mă frământa cu adevărat.

Dar da, se mai întâmplă. Vreau să vă întreb, voi cum ați fi procedat?

Discursul unei studente. Ziua Mondială a Educației

Discursul unei studente pregătit pentru deschiderea anului universitar. Ziua Mondială a Educației azi.

Ieri, la facultate noastră a fost deschiderea noului an universitar. S-a discutat despre valori, principii, conștientizare și corectitudine. S-a evitat subiectul vaccin. S-a evitat din bun simț, sunt convinsă. Mai ales că s-a punctat foarte bine faptul că informație există și pentru și împotriva, așa că cine are minte, să înțeleagă, să extragă ceea ce e important pentru viețile tuturor.

Subiectul vaccin a devenit tabu. Ca religia sau politica. Mai ales că sunt unii susținători ai unor idei care chiar luptă să propage o idee greșită. Sunt mulți, ca o sectă așa. Se vorbește despre exterminare in masă, oculta mondială, magneți și alte inepții.

În fine, pe mine mă afectează situația asta. Faptul că suntem aproape pe ultimul loc la vaccinare în Europa, spune multe despre noi ca și nație. Faptul că mulți români refuză să ne imunizăm și să ne protejam în fața bolii pe noi și pe cei vulnerabili de lângă noi e inacceptabil. Atâta timp cât asta afectează educația copiilor mei, mă afectează și pe mine. Numărul mare de îmbolnăviri cauzate de numărul mic de vaccinați, înseamnă măsuri de restricționare, închidere școli și așa mai departe. Ceea ce afectează educația pe toate planurile. Și poate eu nu am avut șansa asta să fiu informată și să am acces la atâta informație. Dar vreau să aibă copiii mei. Asta mă afectează personal, faptul că oamenii refuză să înțeleagă importanța bolii și a vaccinării.

Acum, revenind la ceea ce am scris în titlu. Las aici discursul pregătit pentru deschiderea anului universitar. Fac asta să nu uit de unde am plecat atunci când o să ajung acolo unde mi-am dorit.

“Stimați profesori, dragi colegi,

Pentru prima dată de când ne numim studenți, iată că ne putem întâlni și fizic. Am sperat mult la acest moment în care să ne putem vedea gesturile, chipurile…bine, ochii cel puțin. ☺️

Primul an de studiu știm cu toții că a fost atipic pentru normalitatea la care ne așteptam. Noi am parcurs absolut toate cursurile online, așa că astăzi să ne întâlnim in situația asta a ajuns să fie atipic.

Asta înseamnă că răul de ieri a devenit realitatea zilelor în care trăim, din păcate.

Noi, anul 2 PIPP am reușit să ne grupăm într-un colectiv frumos chiar și în condițiile acestea vitrege. Și cred eu că asta e mare lucru. Să depășim barierele ecranului și să formăm prietenii frumoase reprezintă pentru mine cea mai mare mândrie.

Chiar dacă majoritatea colegilor au votat pentru desfășurarea cursurilor online, ne bucurăm de astăzi. Un “astăzi” fericit care îmi doresc să se sfârșească intr-o poză de grup. Că cine știe când vom mai avea ocazia asta inedită.

Deși am votat pentru desfășurarea cursurilor online, personal nu cred că e cea mai potrivită alegere pentru învățământul românesc. Am făcut-o din considerente absolut personale. Unii dintre noi au ales asta din cauza distanței, a serviciului, poate chiar a protecției în fața virusului. Dar cu toții cunoaștem faptul că astfel se pierd multe. Scade calitatea actului didactic de predare, lipsește interacțiunea socială dintre noi, apar probleme cu managementul timpului, dar și lipsa interesului acordat cursurilor.

Da, e o perioadă diferită de tot ce am trăit până acum, iar singura șansa de scăpare rămâne educația. Doar ea poate transforma oglinzile în ferestre largi ca toți să putem privi spre porta libertății. Cu toții ar trebui să preluăm de la putin de la fiecare profesor aflat astăzi aici, mesajele vii pe care aceștia ni le oferă cu atâta dăruire. Să le luam și sa le predăm copiilor din generațiile pe care le vom instrui. Mesajele acestea vii vor clădi oameni ale unor timpuri pe care noi nu le vom mai apuca. Lucrul acesta ar trebui să ne facă mai conștienți de ceea ce avem de făcut.

Vă doresc tuturor un an academic plin de reușite, focusare spre a găsi noi metode de progres în educație și desigur multă sănătate.

Succes! Vă mulțumesc!”

Nu aș schimba nimic, dacă aș da timpul înapoi

Nu aș schimba nimic la viața mea, dacă aș putea da timpul înapoi. Tot ce am trăit m-a construit în omul care am devenit azi.

Am făcut naveta de pe clasa a V-a. Dar așa am știut cum, cât și ce trebuie să vorbesc în autobuz, dar mai ales cum să mă comport. Am purtat dres pe dedesubt de frig toată iarna și jumate de primăvară pentru că în autobuz era un frig năprasnic. Așa am învățat să am grija de mine și de sănătatea mea. Am învățat să mă trezesc la ore fixe și să îmi urmez programul zilei încă de mică, chiar dacă îmi era greu.

Am stat la cămin și am mers la petreceri în facultate, dar am cunoscut oameni minunați cu care am împărțit mâncarea și de la care am avut de învățat.

Mă bucur că m-am căsătorit imediat după facultate. Am reușit să construiesc ceva frumos în doi și să cresc alături de cel pe care l-am dorit mereu.

Mă bucur că am ales să fac copiii la câțiva ani după căsătorie. Așa am avut ocazia să-mi dau seama că pot conviețui cu alesul meu înainte să trecem la următorul nivel al căsniciei.

Sunt mulțumită cu faptul că au venit băieții unul după altul, relativ repede. Acum mă bucur de copilăria lor. Sunt prieteni buni și apropiați de vârstă. M-am chinuit câțiva ani, dar acum am copii mari și responsabili. Ce a fost greu a trecut.

Mă bucur că am avut puterea să renunț la ceea ce nu îmi plăcea și să îmi urmez instinctul, deși părea că nu o să reușesc.

Sunt mulțumită că au fost oameni care m-au dezamăgit, așa am aflat de cine trebuie să mă feresc. Trăiesc împăcată cu mine însumi. Nu aș schimba nimic din ce s-a întâmplat până acum în viața mea. Am făcut tot ce era posibil, iar dacă nu am făcut suficient a fost pentru că poate așa trebuia să fie.

Am învățat din fiecare greșeală. Îmi cunosc punctele forte, îmi știu slăbiciunile, mereu o să lucrez la un mai bun “eu”. Din învățat o să mă opresc atunci când o să se oprească și respirația mea.

Voi continua să culeg din viața tot ce e mai frumos. Până atunci mă așez pe canapea fericită că are cine să mă strige “mami” prin casă. Ascult puțin și încerc să le rețin glasurile încă subțiri înainte să răspund. Pentru că e un moment în care nu mă enervează strigătul lor. Din contră, mă face să mă simt mai bine.

Mai mare mulțumire nu am pe pământ. ❤️

Da, nu aș schimba nimic. E bine așa. Voi ce ați schimba la viața voastră dacă ați putea da timpul înapoi?

Sicilia impresii și poze (2) Aci Trezza și Aci Castello

Am revenit cu impresiile din recenta excursie din Sicilia de luna acesta, acum despre excursia la Aci Trezza și Aci Castello. Prima parte a impresiilor o găsiți aici.

În perioada asta în Italia restricțiile sunt tot cam pe la noi. Înăutru se poartă masca obligatoriu. În mijloacele de transport la fel. Majoritatea, pe afară o țineau tot la cot. V-am zis, la fel ca la noi. 🙄

Am mâncat o singură dată în restaurant fără terasă, iar cei de acolo ne-au cerut Green pass-ul, adică certificatul de vaccinare. Pe care îl aveam de frică și în forma electronică și pe hârtie, desigur. După ce l-au scanat și l-au găsit în ordine am putut servi masa liniștiți. Mă așteptam să ni-l ceară, citisem înainte că de acum va fi necesar și e bine să-l prezinți în Italia atunci când vrei acces la anumite restaurante și obiective turistice.

De obicei noi am preferat să mâncăm doar la terase. Era și mai multă lume, seara aerul era răcoros, aveam și imagini frumoase în jurul nostru, n-aveam de ce să luăm masa în interior. Dar să revenim la oile noastre.

Lângă Catania există două sate: Aci Trezza și Aci Castello. La fel, am citit multe despre Sicilia in general și coasta de est in particular înainte să plecăm. Ar fi fost mult mai multe de văzut, dar eu mă declar mulțumită de ce am reușit să vizităm.

În Aci Trezza am făcut cele mai frumoase poze. În Aci Castello n-am mai ajuns pentru că ne-a cucerit satul vecin și n-am mai vrut să plecăm de acolo. Aci Trezza are faleză, plajă cu pietre, iar deasupra plajei, chiar lângă biserica din sat e un mic parc în care se strâng seara locuitorii la vorbă și la jocuri de societate.

Aci Castello e superb, deși l-am văzut doar din mers, dar pot să spun că mi-am dat seama de măreția castelului chiar și așa. Da, castelul era spectaculos și parcă îmi pare rău acum că n-am fost să-l vizităm. Zona asta e super instagramabilă. Împătimiții de poze găsesc aici peisaje care îți taie respirația. Eu am crezut că am ajuns în Thailanda, deși nu știu cum arată acolo decât din poze. 😜

Am observat că pe faleză și în mare nu prea erau turiști. Poate prea puțini față de alte locuri în care era plin numai de străini. Aici, culmea, mai mulți localnici, mai multă liniște, un loc care vreau să cred că e încă nedescoperit de hoardele de turiști.

În perioada în care am fost noi în Sicilia, jumătatea lui August, s-au înregistrat acolo cele mai mari temperaturi din Europa. Așa că o baie în mare a venit la fix. Apa a fost perfectă, priveliștea de vis, preparatele răcoroase cum ar fi granita sau sucurile din rodie și portocale siciliene, toate au completat o zi perfectă.

Excursia în cele doua sate pitorești a fost o reușită. Cu câțiva euro pentru autobuz, am vizitat unele din cele mai frumoase locuri din Sicilia, iar pozele făcute întăresc afirmația mea.

Cât despre prețurile din Aci Trezza, pot să spun că erau ușor mai mici decât în Taormina. Nici aglomerația de acolo nu am găsit-o.

În fine, ne-am întors cu ultimul autobuz în Catania la timp pentru cină. Am plănuit următoarea excursie de pe muntele Etna în seara aceea. Ne aștepta încă o zi de peripeții. Dar despre Etna și lavă și răcoare, data viitoare. ☺️

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori

Da, ne certăm. Cearta e bună uneori, așa am auzit.

În ultima lună, copiii mei au fost întrebați de două ori de persoane diferite dacă mami și tati se ceartă. Copiii sunt sinceri și au spus adevărul. Da, se ceartă, părinții se ceartă.

Au venit copiii acasă și mi-au spus. În sensul că, oare de ce i-a întrebat asta? De curiozitate, zic, să nu intru cu ei în detalii. Chiar dacă mă îngrijorează ce cred bieții copii. Aș vrea să răspund eu, dacă se poate. Ca să citească și curioșii.

Eu și soțul meu ne certăm. Știu, e o veste șoc. N-ai mai pomenit așa ceva. Dar, da, ne certăm, întrebați vecinii dacă nu ne credeți. Știu ei mai bine. 🤣

Dar ce e așa interzis să te cerți? Adică lumea asta nu se ceartă? Sau doar noi avem interzis la ceartă? Mă îngrijorează faptul că ăștia mici o să înceapă să creadă că suntem anormali. Că doar noi ne certăm. Când noi de fapt călătorim, râdem, ascultăm muzică și trăim cea mai frumoasa parte a vieții noastre: tinerețea.

Cearta e bună uneori, eu așa am auzit. Să ții în tine supărarea nu prea e bine. Dar cearta n-are nimic. Toți o practicăm, dar numai unii au curajul să recunoască. Eu nu vreau să car durerea și frustrarea după mine ani întregi. Nu vreau să mă simt ciudat și limitat. Vreau să-mi vărs năduful și să mergem mai departe. A doua zi ne împăcăm. Că așa face o familie. Rezolvă problemele, le pune pe masă, le discută pe orice ton, oricum ar fi, numai să le discute. Și apoi să meargă mai departe.

Și ce li s-o fi parând unora așa urât că te cerți? E greu să treci prin toate etapele vieții alături de cineva. E greu să evoluezi și să te maturizezi lângă aceeași persoană toată viața. Te mai cerți, te mai împaci. Îți dai seama ce facem noi? Nu s-a mai pomenit.

Ăștia care întrebați, am și eu o întrebare? La voi viața e numai lapte și miere? Sau încercați să evitați problemele și aveți impresia că totul e în regulă? Băgați mizeria sub preș, așa e?

Eu nu. Mai am și probleme, dar nu renunț la prima bătaie de vânt. Mă cert, mă împac și tot așa. Și împăcarea e și mai duce, să știți. Eu știu. Promit că o să mă mai cert, n-am cum altfel. Doar așa învățăm, din greșeli, din discuții și din probleme rezolvate, nu evitate.

Hai, zi ușoară! Vă invit la cafeluță.🤣