Recunosc, am fost trista pentru câteva momente, ieri. 

Cand eram mică, aveam doua verișoare cu care obișnuiam sa ma dau de-a verii. Așteptam cu nerăbdare duminica cu pricina împopoțonand strachina cu fel de fel de bunătăți si de flori. Era un fel de competiție, a cui sa fie mai bogata si mai încărcată. Apoi tot anul urma sa ne strigam ” veri ” si sa uitam practic numele noastre. Astăzi, din păcate amândouă sunt la mii de kilometri depărtare de mine. Si mi-a părut rau ca eu n-am avut cu cine sa ma dau. Noroc ca exista Internetul, ca astfel mi-a venit excelenta idee si le-am întrebat virtual daca vor sa ne dam. Bucuroase, păstrătoare si iubitoare de tradiții ca si mine, au fost încântate sa ne dam chiar si la depărtare, ceea ce m-a bucurat foarte tare.

Dar nu mai tare ca bucuria de a-i vedea pe piticii mei cum se bucura de aceleași trăiri frumoase. Caci, nu-i asa? Cum altfel am putea retrăi momentele copilăriei decat prin ochii propriilor copii?

Cel mic a fost  nerăbdător chiar daca n-a înțeles mare lucru, pentru prima data. Dar faptul ca s-a dat cel mare a devenit pentru el um ” must do „, ca sa zic asa.

Cel mare deja veteran in ale datului abia a așteptat sa se termine slujba la biserica sa-si întâlnească varul.

Sper numai, ca si ei sa ducă mai departe bucuria aceasta a copilăriei, învățându-si la rândul lor urmașii.