Cartea ” Viața perfecta? Poate pe Facebook ” înseamna pentru mine o dovada de curaj si nebunie in același timp. Fara mijloacele necesare tipăririi unei cărți, fara idei bine stabilite, fara îndrumare si chiar fara minte la un moment dat, am dat spre tipărire un amalgam de gânduri si sentimente trăite dar mai ales memorate. Pe negândite, la fel cum a fost concepută prima mea carte, am plecat la lansare fara nici cea mai mică idee din ce voi spune auditorului. Am realizat ca nu e asa mare lucru sa captezi atenția oamenilor atunci cand esti sincer si coerent. Am vazut filmarea apoi si nu mi-a displăcut total, ceea ce e un semn bun, caci in ultimul timp sunt foarte aspra cu actiunile mele si mi se pare ca nu mai fac nimic bine. Am fost ajutata de către directorul editurii dar si de către actrita Doina Ghitescu, o mare doamna a Teatrului  românesc  cărora nu am cuvinte sa le mulțumesc pentru amabilitate si implicate. Faptul ca am fost susținută de dansa m-a onorat. 

A fost ciudat sa vorbesc despre mine, sa-i conving pe cei din fata mea ca de fapt, sunt altfel decat in scris, ca in general sunt amuzanta si aiurita. Cartea mea este o carte, pe cat de mică pe atat de cuprinzătoare in emoții. Nu o laud, chiar mi se pare ceva foarte irelevant pentru alții, incerc doar sa spun in ea ca viața perfecta nu exista in realitate, decât in postările de pe Facebook. E doar o dorința a noastra, o idee irealizabilă, viața fiind alcătuită din momente fericite, amintiri, trăiri, regrete si de ce nu, pasiuni sau tristeti pe care le descriu in carte fara nici o reținere asa cum am facut-o si aici pe blog. 

Ca sa întăresc cele de mai sus, reamintesc ca am ales sa exprim in scris atat bucuriile cat si momentele in care simteam ca o sa ma prăbușesc.  Nu cred ca am ales sa fac asta pentru ca doresc sa ma afirm, nu doresc sa o prezint ca pe o capodopera pentru ca nu este deloc asa; ea e o carte simpla, mică, o literatura ușoară buna de citit in pauza de masa, in metrou sau intr-un Weekend liber. Am ajuns aici datorită pasiunii de a așterne in scris toate gândurile si amintirile, încurajată de multe voci care mi-au spus ca trebuie sa scriu o carte, de ajutorul necondiționat al familiei si de doza de nebunie de care va povesteam mai sus. Ma astept la critici mult mai mult decat ma astept la păreri pozitive pentru ca lumea e reticenta la nou si la îndrăzneala. O sa le primesc cu bucurie pe ambele știind ca nu trebuie sa conving pe nimeni de nimic. Sper doar ca oamenii sa înțeleagă ce vreau sa spun, sa recepționeze mesajul corect si sa nu ma judece prea aspru. Stiu ce am scris, stiu cum arata din afara, si mai stiu ca am șanse sa ajung si mai departe. Asta doar daca voi continua sa-i cer lui Dumnezeu sa faca voia Sa dar si sa cred in Puterea si Binecuvantarea Sa pe care Le simt in fiecare zi.