”

Când am devenit mama pentru prima data am crezut ca forma asta de iubire care se cuibărise in inima mea e maximul a ce as fi putut trai. Îmi iubeam copilul mai presus de cuvinte. El era înger, lumina, sens nou al existentei mele și tot ce ma făcea sa am rost in lume. Purtam înăuntrul meu o iubire prea mare cu care, dacă nu as conștiezat-o la timp, cred ca l-as fi copleșit pe bietul băiețel toată viața. Nu mi-as fi imaginat cum as mai putea iubi alt copil, dacă puiul de om de lângă mine era perfect. 

Nu era maxim ce trăisem pana atunci, nici pe departe. Când a venit fratele a fost maximul. Și cred ca dacă ar mai veni alt frate as crede la fel. 

Acum, cu ei doi, ma simt iar completa. Și nu, nu am împărțit iubirea, nu a fost nevoie sa împart nimic, pentru ca dragostea s-a mărit. Am acum iubire destula pentru amândoi. 

La început, cât a fost bebelus al doilea copil, sunt sigura ca i-am acordat lui mai multă atenție. Neputincios, cu nevoie crescută de îngrijire avea nevoie de mine mai mult decât o făcea cel mare. Așa ca el a fost nevoit sa se descurce singur câteodată, iar asta l-a făcut sa fie independent și matur. 

Acum, lucrurile s-au schimbat, nimeni nu mai are nevoie de mine. S-au făcut mari și m-au abandonat. Își mai amintesc când se lovesc sau vor ceva de sus de unde nu pot ajunge. Dar eu ii vreau înapoi, mai ales pe cel mare care ma cam respinge. M-am gândit ca ar trebui sa început sa petrec mai mult timp cu el. 

Pentru ca cel mic e in carantina, ca sa ma mai destind, aleg sa ies afara cu cel mare. Vorbim mult, ne plimbam, mergem in locuri in care nu a mai fost, aruncam cu pietre in apa, hranim cățelușii abandonați din parc și ne îmbrățișăm mai des. Încerc și cu pupici câteodată, dar mai mereu ma lovesc de un ” Mie nu-mi plac pupicii” hotărât. Cum ma, sa nu-ți placa pupicii? Ce înseamnă asta? Stai aici la pupat pana ma satur! Încă nu mi-am făcut plinul cu pupici. Când s-a făcut asta așa mare încât are ifosele astea? Ii plăceau mult pupăcelile pana de curând. Am greșit eu undeva? 

Am încercat intotdeuna sa ma comport egal cu ei, sa nu fac diferențe, sa nu se simtă nimeni neglijat și se pare ca mi-a ieșit. Sau nu, pentru ca de dimineața tocmai ce-l întrebam pe cel mare „- Ce face iubitul meu?”, la care raspunde celalalt micuț dintr-un colț al camerei in care privea mirat: ” – Mami, eu nu sunt iubitul tău?”.

Se pare ca mai trebuie sa lucrez la asta.