Cum reușesc frate, unii sa fie diplomați, eu nu știu. Se prefac, sau ce?

Au experiența? Le e rusine sa nu se facă de ras? Se gândesc ce cred alții dacăe-ar vedea emoțiile? Nu-mi explic! 

Eu nu ma pot abține. Dacă m-am supărat nu pot ascunde. Arat. Gesticulez. Ma cert, sunt vizibil amărâtă. Poate ca nu e frumos sa vadă toată lumea stările tale, dar nu pot ascunde. 

E bine, însă, ca nu mi se întâmpla des. Asta mi-e și defect și calitate. 

Pe de o parte ca nu sunt diplomata și pe de alta parte ca sunt sinceră. 

Sunt judecată foarte des pentru ca spun adevarul gol golut. Sunt judecată chiar și când povestesc numai sa-mi spun năduful. Poate povestesc sa-mi caut alinarea sau poate ca povestesc sa nu țin trăirile înăbușite in mine. 

Oare toți oamenii sunt zdraveni numai eu sunt ultima care am rămas așa intr-o doară? Oare e lipsa de tact? De politețe? 

Ce sa fac? Pot fi oriunde. Dacă m-am supărat, m-am supărat. Nu pot sa neg. Sa ma abțin pana mai târziu sau sa ma prefac ca sunt Zen, dacă nu sunt. Ma cert cu tine? Arat. In cel mai mare hotel, in avion, la nunta, eu dacă am nervi, am. Și când vine vorba despre cearta in cuplu eu sunt prima care recunoaște ca o practica cu adevărat. E familia mea, o iubesc chiar și atunci când avem neînțelegeri. 

Nu însemana ca ceva nu merge. Înseamnă ca descoperim ce nu ne place unul la celălalt și încerca sa acceptam într-un fel sau altul. Chiar dacă metoda pe care o folosim pentru a merge totul bine, poate nu e cea mai potrivită, încercam. Și nu, nu suntem falși, măcar. 

Suntem adevărați cu tot ce tine de noi. 

Dacă o sa reușim mereu sa trecem cu bine peste fiecare cearta peste fiecare hop, o sa vedem. Încercam de fiecare data. Important e ca la sfârșit sa ne împăcăm. Sa iertam, sa uitam, sa devenim mai buni și sa învățam din ce am trăit. 

Liniștea nu ne caracterizează, poate decât pe aia diplomați care ard focuri mocnite care stau sa izbucnească oricând, nu pe noi. Noi rămânem aia cu balamuc, certuri și împăcări, săruturi și mângâieri după. 

Perfecții, tot perfecți!