Încă de când vede lumina zilei, copilul plânge. Și-a așa o tine până spre preadolescenta, cred. Se plânge și plânge din orice. Cred ca am auzit cele mai stupide motive de până acum. Dacă era ceva ce nu auzisem, am mai făcut un copil și l-am auzit la celălalt. Ca nu-i vine bine șoseta la vârf, după ce am alergat o ora prin casa doar sa-i pun pantofii. Ca nu vrea sa meargă afara. Ca vrea sa meargă afară. Ca nu am luat salariul și nu am bani sa-i cumpăr o oarecare porcărie absolut nefolositoare. A plâns chiar și ca i-am făcut masaj prea puțin, după o ora de frecat spate și picioare și fiecare bucățică a corpului. Plânge că ploua, plânge ca ii intra soarele in ochi, plânge ca e tati de serviciu și ca laptele e cald după ce ți-a cerut sa-l încălzești.

Trebuie sa ai răbdare și atunci când vrei liniște. De exemplu, când faci din întâmplare un gest care îl face sa râda, pai apoi îl faci până la epuizare. De vreo 20 de ori sau până se plictisește rânjitul. Nu mai vrei sa faci asta dar nu vrei nici sa se supere copilu’.

Altă dată poate vrei sa-ți faci și tu baie liniștita și după perdea apare un copil care te sperie de moarte. Și ăla se duce și ii spune lu’ frate-sau că mami s-a speriat când s-a furișat in baie. Și apoi vine și el sa se convingă și te sperii vrei nu vrei de încă 100 de ori. Pana când decizi ca te-ai spălat destul și trebuie sa ieși numai sa nu mai fie nevoie să te prefaci. Chestie pățită de mine in seara asta.

Trebuie sa ai răbdare sa-l înveți sa meargă, sa mănânce, sa știe sa se comporte și tot așa. Nu va merge din prima încercare bine, trebuie sa te ții după el, sa-l susții atunci când are nevoie. Trebuie răbdare și când îl obișnuiești sa mestece, sa încerce noi alimente și sa își formeze propriile gusturi.

Răbdarea asta, ori o ai, ori n-o ai. Asta nu poți sa o dobândesti. Poate doar 10% sa poți deveni mai îngăduitor, dar doar atât.

Să ai răbdare sa explici de ce, de ce, de ce, la fiecare lucru banal pentru noi dar, fantastic pentru ei, înseamnă sa îți iubesti cu adevărat copilul. Să nu-l repezi când se mișca in reluare de îți vine sa te urci pe pereți și sa ai răbdare sa explici in loc sa decizi și atât, asta înseamnă sa fii părinte. Sa vezi lumina din întuneric și strigătul de ajutor din comportamentul nepotrivit al copilului.

Căci , știți vorba aia. Nu fiecare persoană care are copil, poate fi și părinte, pentru ca la fel am putea spune și depre un om cu un pian. Faptul că îl are, nu-l face pianist. Eu am știut cum stă treaba cu copiii pentru ca am avut o familie mare și am văzut la alții ce trebuie corectat. Dar părinte m-au putut face doar copiii mei. Ei mi-au arătat ca pot fi matură și cu suflet de copil. De la ei am învățat cum se face sa fii om mare și pentru asta le voi fi veșnic recunoscătoare.