Ce facem cu copiii care se plictisesc? 

Aud prin casa din ce in ce mai des o fraza pe care cel mare (5 ani) nu o folosea mai deloc pana de curând. 

„Mami, m-am plictisit!”. Sau „Ah ce plictisitor e!”

La început am crezut ca trebuie sa fac eu ceva. Ca e vina mea ca se plictiseste copilul. Încercam sa-i mențin interesul viu. El de fapt cauta o ieșite din banal și nu știa cum sa facă. Cel mai simplu era sa pornesc un televizor sau un device cu conectare la internet și acolo găsea mura-n gura tot ce avea nevoie ca sa iasă din starea de plictis. 

Nu trebuia sa facă nimic, decât sa privească. Treptat devine inert, aproape surd, nu mai reacționează la nimic, practic sunt singura acasă. Era ușor, dar nu sănătos. 

Astfel, l-am transformat într-un leneș. Un leneș care nu mai poate gândi singur, care nu mai poate inventa sau nu își mai poate închipui jocuri și activități creative. 

Un leneș care a rămas fără retete de joaca. 

Mai aud și prin parc părinți care atunci când li se cere ajutorul, sau pursi simplu vor sa stea cu părinții aceștia ii alunga. „Joaca-te și tu cu x.” „Du-te la y și jucati-va împreuna, las-o pe mami” 

Cu alte cuvinte, du-te și umpleti nevoia de atasament cu x, eu vreau sa stau liniștita. De parca ieșitul afara e cea mai mare raspalata pe care i-o putem oferi. De parca atunci când scoatem copilul afara, ieșim de fapt sa scăpăm de el. Iesim pe afara pentru ca sa-i putem învața cum sa trăiască și fără parinti. 

Și copilul merge și te asculta. Se joaca cu ceilalți, nu te mai deranjează. Pentru nimic, niciodată. Și mai târziu vei vrea un copil care sa aibă propriile idei. Sa fie atasat de familia lui, de mama, de tata. Dar el va fi mereu cel care se va lua după alții. Va fi atașat de prietenii lui mai mult decât de tine. Pentru ca atunci când el a avut nevoie de tine, tu l-ai trimis la televizor, la tableta sau la copii sa se joace. 

Stima de sine se câștiga numai atunci când se plictisesc. Nicidecum din atașamentul fata de egali. 

Nu are idei? Nu știe sa se joace singur? Nu știe sa inventeze? Atunci trebuie sa-i lăsam sinelui mai mult spațiu pentru a se dezvolta. 

Plictiseala e buna. Ea naște imaginație și încredere in sine. Ce-i facem unui copil care se plictiseste? Îl lăsam sa se plictisesca mai tare. 

Înlăturăm competiția, adică televizorul, telefonul, tableta, jocurile electronice și lăsam loc liber dezvoltării pe toate planurile. 

Nu e o vârsta anume la care ar trebui sa nu le mai răspundem nevoilor lor pe principiul ca s-a făcut mare. Trebuie sa-i ținem aproape de noi pana o sa fie in stare sa se tine aproape pe ei înșiși. 

Pentru a promova independența trebuie mai întâi sa sprijinim dependenta. 

Anunțuri

Imagine

Unde păstrez eu fericirea 

Stam la masa doar noi doi. Privirea îmi aluneca sub masa când ii cade lingurița. O ridic și rămân mirata de priveliște. Doua piciorușe, încă mici ca sa atingă parchetul, se bălăngăneau intr-un ritm pe care doar el îl știa. Vorbește mult, mult, și repede, aproape mai mult decât mine. Veselia asta a lui molipsitoare ma topește. Ma uit la fătuca lui perfecta și văd gene lungi care ascund din când in când ochii mari și negri ai unui băiețel de trei ani. 

Ma simt îndrăgostită. Și cu toate astea el e un dur. Nu-mi spune ca ma iubește decât foarte rar. Alege însă, sa ma pupe instantaneu pe mâna când i se face drag de mine. Când îl îmbrac sau când îl ascult răbdătoare cum ma zăpăcește de cap. Îmi spune mai des ca sunt prietena lui, sau preferata, cum ii mai place sa ma alinte. 

Pleacă de la masa fără sa spună ca a terminat de mâncat. Nu iese și el normal ca omu’, se baga pe sub masa. 

Ma întorc sa-l strig pe celălalt care nu avusese chef de mâncare pana atunci. Aud in spatele meu speriata un glas de pisoi mai mult, decât de copil. „Pai asta voiam sa fac, sa vin la masa!” 

Sensibilul acesta mare, îmi spune ca ma iubește de zeci de ori pe zi. Pe cât e de tăcut si de retras pe atât e de schimbător. Tipa tare și se agita când nu-i convine ceva. De aia și eu l-am învățat cum trebuie sa facă atunci când i se urca sângele la cap. Acum văd ca se oprește brusc și începe sa respire exact așa cum i-am spus sa facă. E super inteligent. Are un zâmbet străjuit de niște gropițe elegante ca la actorii aia turci care te fac sa te uiți la sute de episoade doar sa le vezi zâmbetul. 

Curajosul acesta nu se teme de nimic. Ii place viteza la fel de mult ca lui tati, nu se teme de întuneric și e mereu lângă mine atunci când ma supăr. Îmi spune cum trebuie sa vorbesc și ma pune sa-mi cer scuze. 

Nu am prea multe de numărat in viața. Alegerile cele mai bune din toți anii ăștia trăiți au fost cele in care am ales sa-i am pe ei. Pentru ei am încercat sa fiu un om mai bun. 

Pentru ei merg la serviciu, deși tot pentru ei sper sa n-o mai fac intr-o zi.

Pentru ei ma trezesc bucuroasa in fiecare zi și pentru ei iau greutățile in ras, mi se par nimicuri. 

Fericirea vieții mele o păstrez in copii. De la ei iau putin cate putin in fiecare zi. Ei au dat sens și au adus viața in casa noastră. Lor le mulțumesc pentru tot frumosul din viața mea. 

Imagine

Ajutor! Mi-am uitat telefonul la serviciu! 


Absenta mea de pe blog poate fi justificata. Am avut o tona de treaba la serviciu, iar acasă, prefer nu mai spun. Copiii nu mai merg la gradi de ceva timp și merg la țara când suntem amândoi de serviciu. Ii ducem seara, iar ziua următoare, când ies eu, ma opresc direct la ei. Acasă, le fac baie, mâncare, curat, tot cam un fel de serviciu. Va spun, asta cu mămicia nu e floare la ureche. Deloc! 

La serviciu e crima! Abia termin la timp, altfel aș rămâne peste program. Sunt atât de obosita încât e foarte greu sa ma concentrez total.

Joi am avut petrecere. Năucă de la serviciu, grabita sa ajung la timp sa îmbrac și copiii, sa ma schimb și eu, am uitat telefonul la serviciu. Când mi-am dat seama ca nu-l am eram deja prea departe ca sa ma mai pot întoarce după el. Am zis ca asta e. Oricum nu-l folosisem toată ziua. 

Când am ajuns acolo, aveam impresia ca îmi uitasem unul dintre copii. Nu ma împăcăm deloc cu ideea ca n-am ce sa tastez. Ma mâncau buricele degetelor, nu știam cum sa aflu ce se mai întâmpla pe grupuri, nu-mi puteam verifica traficul, e-mailul, nimic. Practic eram cu lume dar rupta de lume. Nu voiam sa cred ca nu ma pot abține sa nu ma gândesc la el. Am încercat sa-l iau pe al soțului. Degeaba, nu ma satisfăcea. Am realizat ca sunt dependentă, altfel nu-mi explic. 

N-am avut încotro decât sa socializez mai mult, sa dansez mai mult, sa ma joc cu copiii mai mult. Și cu ai mei și cu ai altora, chiar. La tort mi-am dat seama ca am putut aplauda ca lumea. Dacă aveam telefonul, as fi putut doar cu o mâna, așa incet, cealaltă fiind ocupată. 

Seara, am adormit instantaneu. Cred ca am dormit vreo 9 ore. Va dați seama? M-am trezit liniștita și odihnita. Singurul lucru care mi-a stricat starea a fost când am ajuns la serviciu și m-a întrebat o colega ce caut la ora asta? 

Mi-am revenit imediat. Venisem mai devreme cu o ora. Au început palmele peste frunte de necaz, de îmi venea sa ma întorc acasă, sa mai stau o ora și sa vin apoi. Dacă n-am avut telefon, nu m-am mai putut orienta. 

Telefonul meu e un rău necesar. Ma tine in priza, chiar și atunci când nu e nevoie. El e ceas, e calculator, e agenda, e pix, e foaie, e copil, e parte din mine. E greu al naibii fără el, dar e așa reconfortant sa-l mai lași uitat… Chiar va rog sa încercați, dacă puteți bineînțeles. Ca și dacă nu puteți eu va înțeleg perfect. 

Săptămâna grea aproape ca s-a terminat. Și chiar dacă n-am mai avut nici resurse și nici timp sa mai ajungem pe undeva la relaxare, am rămas acasă toți patru „like a big happy family”. Noroc cu soțul meu care e hoț de inimi și știe cum sa ma scoată din stare. Ca a intrat peste mine înainte sa intru la dus sa-mi spună ca sunt frumoasa și ca miros frumos chiar și când sunt transpirată. 😂

Imagine

Am fost marea lui iubire 

 

Am fost marea lui iubire și doar asta îmi mai alina dorul de el. 

Au trecut cinci ani de când a rămas curtea pustie. 

5 ani de când am rămas singure pe pământ. 

5 ani de când nimeni nu mai lucrează în atelier. 

Zarva care răsuna toată ziua la noi in curte e uitată de mult. Acum, iarba a acaparat fiecare locșor, chiar și poteca dinspre atelier. 

Facem fata greu situației. Nu mai avem sprijin și nici cui sa cerem ajutor sau îndrumare.  Suntem mari și degeaba. Ne descurcam greu fără el. 

Mie mi-au rămas doar amintirile. De când mâna lui mare și puternica ma cuprindea de după mijloc când ne culcam împreuna după amiaza. De când îmi tăia unghiile și ma prindea la par. Eram preferata lui. Blonduță mica și creată așa cum ma văd in poze, ma cara cu el peste tot. Numaram orele pana ajungea acasă de la serviciu. Îl așteptam la poarta nerăbdătoare sa văd ce mi-a adus. Ma lua peste tot. La târg, la bufet, îmi cumpara suc și biscuiți și ma ținea in brațe. Se lauda la oamnei cu mine, cu Anel al lui. Eram băiatul pe care și l-a dorit intotdeuna. 

Iubirea asta părintească acum ma doboară, ma ucide. 

Am fost speranța lui intr o lume mai buna. Am fost nădejdea lui la bătrânețile pe care nu le-a mai apucat. 

As face orice acum sa am langa mine mâna lui murdara și crăpată de bătături. As săruta-o indelung, mulțumire pentru forta și omenia cu care ne-a crescut. Sa-i cer iertare pentru tot. Ca nu am fost lângă el in ultima zi. Ca nu am apucat sa-i cer iertare și sa-i mulțumesc. Ca nu am apucat sa-mi dau seama cât de tare ne-a iubit.

Eu știu cât de greu i-a fost sa crească patru copii. Eu simt ca cedez cu doi. Înțeleg acum fiecare cearta și regret enorm ca nu e aici sa vadă băieții. Care vorbesc despre el și ii poarta numele mai departe. Care merg și ii aprind o lumânare și se roagă pentru sufletul lui. 

Ei sunt mândria mea, tata. Și știu ca ar fi fost și a ta. Ei sunt băieții tai. 

De la tine am forța necesară sa-i cresc. De la tine am bucuria in ochi când ii văd seara când ajung acasă de la serviciu. De la tine am luat și obiceiul sa nu ma întorc niciodată la ei fără ceva in geanta. De la tine am furie și forța, am voioșie și chef de joc și de joaca.

N-am apucat sa-ți mulțumesc niciodată cu adevărat pentru toată străduința ta. Am făcut-o însă in cartea pe care ți-am dedicat-o. Cuvintele tipărite in ea vor sta mărturie și peste ani ca ai fost pe pământ un tata adevărat care și-a crescut copiii frumos și cu frica de Dumnezeu. 

„Ți-am dăruit doi nepoței frumosi. Băieți, tata, băieți… Pe ultimul nu-l cunosti, dar se numește Ioan, ca un omagiu adus dispariției tale premature. E blodut și grasun, vesel și cu suflet bun, exact ca tine. In el te vedem in fiecare zi, in mersul lui, in rasul lui, in curtea ta plină de băieți. 

[…] 

Ai fi mândru sa știi ca am scris o carte și ca am încheiat-o mulțumindu-ți tie, suflet frumos”.

Fragment din cartea „Viața perfecta? Poate pe Facebook” de Ana Neacsu. 

Imagine

Când îmi sare muștaru’

Ma trezesc in fiecare zi la 6.30, chiar și in weekend. Ma pregătesc pe jumătate de serviciu, pana reușesc sa ii îmbrac și pe copii pentru grădinița. De obicei, intre timp ii servesc și cu o cacao cu lapte sau un ceai cald înainte de plecare. 

Nu-mi pierd cumpătul aproape niciodată. Nici măcar când suntem in mare întârziere iar unul dintre ei îmi spune ca a uitat revista preferata acasă. Sus, in cer, la etajul 4! 

Chiar dacă suntem gata de fiecare data pe muchie de cuțit, la ritualul meu de moțat nu renunț. Puțin ruj și olecusica de rimel, n-a omorât pe nimeni niciodată. Dimpotrivă, ma face sa ma simt femeie, îmi da încredere și putere. 

Am dureri de spate constat. M-am obișnuit cu ele, deja fac parte din mine. O fi de la scaunul ăla incomod de la serviciu, o fi de la carat copiii in brațe, moștenire sau blestem? 

La serviciu ma străduiesc sa nu o dau in bara, fac tot ce e cu putința, in timp ce gândul îmi mai fuge la câte o juma’ de ora, la copii. ” Ăla mare o mai fi mâncat și el ceva, sau iar îmi spune seara ca n-a pus gura pe nimic.”

„Piticania o mai fi plâns mult după ce l-am lăsat in hol, amărât ca un câine in ploaie?”

Gândurile și grijile ma copleșesc la un moment dat și am nevoie de o pauza. Pauza mesei de prânz care trece așa repede…

Abia aștept ora fixa la care termin programul. Abia aștept mânuțele alea mici care se joaca in parul meu și ma mângâie de dor ca i-am lipsit. 

Ma dau la joaca cu ei cu orele. Le gătesc, le dau sa pape, ii pup de vreo suta de ori pe minut, ii imbratisez de-i sufoc și ma încarc de la energia lor. Ne înveselim împreuna, eu de ei și ei de mine.

Nu ma simt copleșită, ma simt mai puternica chiar dacă trupul meu tânjește după o pauza de liniște și de odihna. De dimineața pana seara sunt intr-o continua alergătura. 

Doar copiii ma încarcă și ma aduc la viața intr-o clipita. Ii ador când se grăbesc sa-mi povestească toate nimicurile de peste zi. 

Seara începem alt ritual. Spălat, putina curățenie, mâncat, îmbrăcat in pijamale, medicamente când e cazul, cântat, spus povesti pana in momentul in care îmi vine sa adorm înaintea lor. 

Aseară după ce terminasem toate treburile alea de mai sus, mai aveam de dat un medicament celui mic. L-am pus in lingura ca așa îl ia mai ușor. L-am făcut atent și l-am strigat sa îndrepte capul spre mine. N-avea chef de mine, el voia sa-mi arate cum funcționează o jucărie imaginara și dintr-o smucitura mi-a vărsat toată lingura. 

Asta a fost tot. Am simțit cum încep sa fierb pe dinăuntru, cum ma apuca toate fierbintelile și pana la răbufnire n-a mai fost decât un pas.

Mi-a sărit direct pe „șeful” casei, care in fiecare seara asista liniștit din vârful patului la toată scena descrisă mai sus. Nu mai rezist sa fiu Zen-ul casei. Tot timpul cu zâmbetul pe buze, sa calmez spirite, sa șterg muci și funduri și sa destind atmosfera. Am nevoie de ajutoare. Ajutoare care stau pe net sau la tv in timp ce eu fac tumbe, ma mascaresc, cant pana la epuizare sau încerc sa-mi păstrez cumpătul. El pare ca nu aude câteodată, mai ales când tot ce are de spus e „Iubi, mai incet, ma, ca ne aud vecinii.”

Atunci când nu mai rezist, refulez. Așa cum s-a întâmplat aseară. Și tip și nu ma mai pot controla de ma știu si vecinii din blocul de lângă, cărora îmi mai cer iertare pe blog, prin fata blocului, pe unde mai apuc. 

Și apoi ma căiesc, ca nu m-am putut controla, ca lucrasem la asta și îmi ieșise așa de bine și acum am stricat tot…

Uit imediat cât de multe face și tati pentru ei. Ca atunci când lipsesc, el rămâne baza. Ca merge cu ei la înot, ca ii distrează și face tot ce-i sta in putința sa nu le lipsească mami. 

Da, sa știți ca și lu’ mami ii mai sare muștarul câteodată. Recunoaște aici in scris și nu promite ca nu va mai face, doar ca va face din ce in ce mai rar. Sper. 

Cui nu-i sare mustaru’, sa ridice mâna sus!

Viața mi s-a schimbat pentru totdeuna 


Când am simțit cu adevărat ca viața mea avea sa se schimbe pentru totdeauna, am auzit o respiratie ușoară, sacadata și firava in aceelasi timp.

Ma încercau emoții de tot felul: de la îngrijorare și frica, pana la panica, bucurie și extaz. 

Nu știam dacă e real ce mi se întâmpla, dacă o sa se termine curând exaltarea asta surprinzătoare sau dacă mâine când ma trezesc o sa gasesc lângă mine aceeași minune vie.

Eram pe un pat de spital când simteam toate astea, iar durerea își avea și ea locul ei, dar din fericire, era prea puțin băgată in seama cu toată bucuria pe care o trăiam. 

Aveam un curaj și o forța de nedescris. 

La 12 ore de la operație, nu ma taram pe pereți, ținându-mă de ce apucam, așa cu o făceau celelalte din salon, ci călcam incet, in brațe cu cel nu avea nici măcar o zi de când văzuse pentru prima data in viața lumina zilei. 

Primeam vizite de la rude și cunoscuți la fiecare câteva ore și eram mai mult forțată sa răspund instinctiv cu „Bine” la întrebarea ce nu conteneau sa mi-o pună de fiecare data. 

” Cum te simti? ” era pe buzele tuturor. Cum as fi putut sa le spun ca eu ma simt cea mai norocoasa de pe pământ când abia reușisem sa cobor din pat? Când faceam eforturi supraomenești râzand la câte-o gluma de-a lor menită sa ma înveselească? 

Durerea se atenua cu fiecare ora care se scurgea. 

Asta îmi dădea speranța ca o sa fiu bine și o sa rămână doar o amintire ziua asta dureroasa. 

Zburda inima in mine de mândrie ca putusem sa fac chestia asta. Sa o duc la sfârșit și sa ajung in punctul in care suflețelul asta mic și plângăcios sa îmi strânga degetul in pumnul lui mic, încă zdrențuros de la lichidul amniotic.

Habar nu aveam atunci ca eu de fapt, trăiesc ceva care o sa-mi rămână tatuat in minte. 

Sau ca nici măcar o zi din viața mea nu va mai fi la fel. Ca macazul schimbat de curând ma ducea către împlinirea vieții mele. 

Nimic nu avea sa mai fie ca înainte. 

Și de atunci au trecut câțiva ani buni, cu realizări care mai de care mai importante, care m-au ridicat pe trepte pe care nu speram vreodată sa ajung. Și totuși, faptul ca am devenit mama păleste in fata oricărei alte avuții.

Poate suna dramatic, sau banal, sau de neluat in seama, dar pentru mine, sa auzi respirația Omulețului care înainte cu câteva ore se hrănea, respira, trăia prin tine, mi se pare divin.

Experiența vieții mele a fost trăită atât de intens încât m-am hotărât ca mai vreau o data. Acum aud zilnic doua voci subțiri in casa mea care îmi spun in fiecare zi ca ma iubesc. Am câte doua perechi de brațe care se încolăcesc după gâtul meu și mii de motive pentru care sa mulțumesc lui Dumnezeu pentru cat de Bun a fost cu mine. 

Din asta am învățat sa nu îmi fie teama de durere. Dacă o înfrunt și nu ma dau bătută, ea ma duce spre mai bine aproape de fiecare data. 

Am învățat ca schimbarea înseamnă putere, maturizare, responsabilitate și curaj. 

Cu copiii in Thassos 

A început vacanța lor pe care am decis sa o facem anul acesta de neuitat. Alegem marea cristalina cu multă voie buna și chef de făurit amintiri pentru mai târziu. 


Pe mine călătoria cu mașina ma obosește intr-un mare fel. Nu sunt de acord cu maltratarea spatelui și a coloanei timp de mai multe ore la rând, mai ales de când s-au inventat avioanele care ne dau posibilitatea de a ajunge acolo unde ne dorim într-un timp foarte scurt. 

Avionul se potrivește atât de tare firii mele, încât dacă am avea aeroport la Pitești as fi in stare sa iau avionul pana la Bucuresti. 

Tortura mai mare decât sa mergi cu mașina in alta țara, e sa mergi cu mașina cu copiii. 

Și totuși, cum variante nu prea sunt pentru Thassos decât mai mult cu mașina, încurajați fiind și de traseul relativ scurt prin vama Makaza, mi-am luat inima in dinti și am plecat la drum cu toată trupa. 

Mi-am dorit pentru copii o stațiune in care sa găsim apa curată, cu intrare lina in mare, aproape de casa, potrivită pentru familii cu copii. 

Nu e prima data când mergem in Grecia, însă e prima data când vizitam Thassos. 

Am pus ceasul sa sune la ora doua noaptea, cu gândul sa plecam pe la trei. Aveam de gând sa facem și opriri, am pus la socoteala și statul in vama pentru formalități și am calculat ca mai mult de 10, 11 ore nu ar trebui sa facem pana la destinație. 

Inițial am zis ca nu o sa trezesc copiii, ca o sa-i iau in mașina direct din somn ca sa nu le ia mult apoi pana adorm la loc. In mașina ii așteapta pregătit, patul pe care-l pregătim pentru plăcerile lungi. 

De unde? S-au trezit amândoi de la vânzoleala din casa și au mai adormit pe autostrada. S-au trezit la vama la Ruse unde am stat foarte puțin. La fel și la vama Makaze unde trecerea a durat pana in 20 minute, deși era coada. 

După trecerea in Grecia am mai mers pana in o suta de km și am ajuns la Keramoti la îmbarcarea spre insula. Prețul destul de modic (pana in 20 de euro) pentru doi copii, doi adulti și mașina. 

Tot drumul era plin de mașini cu romani, atât in Bulgaria cât și in Grecia. Când am ajuns pe insula am avut impresia ca e locuita doar de romani la câți am întâlnit. 

Acum e ora 15, am ajuns, am despachetat puțin și ne-am băgat la un binemeritat somn de prânz. 

Așadar, cu tot cu opriri, drumul a durat aproximativ 10 ore, dar ar am fi putut ajunge mult mai devreme dacă nu ne dădea GPS-ul un drum ocolitor spre unitatea de cazare. Am ajuns la Studios Apollon super obosiți și aproape adormiți și tare m-am amărât când ne-a spus gazda ca așa procedează toți romanii când vin prima data in Thassos, se lasa duși de GPS pe ruta ocolitoare. Deși am vorbit de multe ori prin email, se pare ca asta a uitat sa ne spună. 

In rest, gazda e super primitoare, amabila și zâmbitoare. A încercat chiar sa ne spună câteva cuvinte in limba noastră și am văzut ca mai sunt cazați aici, ghici ce? Tot niște români. Adică, vreau sa spun, numai cu români.

Locatie la doi pași de mare, copii nerăbdători de bălăceală, soare și timp călduros, apa cristalina, ingrediente destule cât sa încropim o vacanța reușită. 

Va pupăm și dacă mai vreți informații sau postări despre ce am mai văzut aici, trageți-ma de mâna. Cu copiii in Thassos e cel mai potrivit. 

Previous Older Entries