Ce e de făcut în Tulcea

Ce e de făcut în Tulcea când ai doi copii care nu au stare în Weekend? Păi, să începem cu începutul, zic.

Când am stabilit să mergem în Tulcea am avut in vedere Delta Dunării pentru că nu mai fusesem înainte acolo. Am citit ceva înainte, nu părea o mare distracție, dar am zis că merită să încercam.

Hotelul ales a fost chiar pe faleza din Tulcea, Hotel Delta 4*. Am ales un apartament cu o priveliște absolut demențială, la etajul 6 al clădirii de unde puteam vedea Dunărea în toată splendoarea ei. Condițiile au fost acceptabile. Copiii au fost incantați de scaunul de masaj din cameră, iar părinții de cada cu hidromasaj. Șederea a fost plăcută, mai puțin sâmbăta, când a foat cutremurul. Partea clădirii în care ne aflam noi era din sticlă. Nu vreți să știți ce sperietura am tras când au început să se miște toate cele prin cameră. Mi se părea că nu se mai termină.

Ce e de făcut în Tulcea cu copiii?

În cazul în care în oraș nu era nimic de făcut, aveam să ne relaxăm la piscina hotelului. Așa făcusem planul de acasă. Dar nu a fost cazul.

Acvariul din Tulcea

În Tulcea, dacă nu știați, exista cel mai modern acvariu din România. Are tablete și accesorii prin care poți vedea cum arată fauna și flora din Delta cu o simpla atingere a ecranului.

Taxa de intrare a fost 45 lei pentru doi adulți și doi copii. Copiii au fost incantați de varietatea peștilor și mai ales de expozițiile de la celelalte etaje ale acvariului. Asta le-a deschis apetitul de a ajunge cât mai repede în Delta Dunării pentru a vedea pe viu tot ce era expus acolo.

Delta Dunării

Am ales o excursie în Deltă chiar de la una din agențiile de turism din spatele hotelului. Pe faleză erau o mulțime de agenții care își ofereau serviciile. Prețurile puteau fi negociate, dar eu n-am avut răbdare și am acceptat primul preț. Am făcut un traseu până la satul pescăresc aflat la jumătatea distanței dintre Tulcea și Sulina, la Mila 23. O așezare cu 400 de suflete majoritatea lipoveni. Când am ajuns acolo am mers prin centrul localității. Am prins o vreme caldă, plimbarea a fost o plăcere, iar din bărcile de pe mal se auzeau cântece românești de unire. Foarte frumos. Am mâncat la o familie amabilă, bucate tradiționale, bineînțeles din pește. Ciorbă acrita cu peste prăjit și chec de casă. Nu-mi mai amintesc că aluia mic al meu nu i-a plăcut nimic și a mâncat pâine goală, că mă apucă toți nervii. 😀

Am vorbit despre toate neajunsurile locuitului acolo. Iarna când Dunărea îngheață, accesul e blocat la localitate chiar și câte doua luni. Nu există medic în sat, doar o asistenta care încearcă să facă tot ce-i stă în putere până vine ambulanța de la Tulcea. Dar cu toate astea ei nu ar renunța niciodată la casele lor.

În ultima zi am fost la Muzeul de istorie și am urcat la monumentul ridicat în cinstea eroilor orașului, de unde am văzut o panorama fantastică a Dunării și a orașului.

Aproape că nu ne-a ajuns timpul pentru câte aveam de făcut. La plecare am oprit și la vestita Mânăstire Celic Dere unde ne-am mai dezmorțit puțin. Mănăstirea e mare și frumoasă, un loc binecuvântat. 🙏🏼

D

Delta Dunării are ceva ce te atrage. E acolo o liniște și o întindere de mii de km care îți taie respirația. Păsările care zburau nepăsătoare și libere, rațele sălbatice, luciul apei, sălbăticia locurilor, totul a fost minunat. Nu știu cum s-a făcut dar vremea de sfârșit de Octombrie a fost foarte caldă. Recomand Delta Dunării cu încredere. Odată ajuns aici o sa fii vrăjit.

Reclame

Dintele din felia de pâine

Dintele din felia de pâine va fi una din amintirile pe care o să le-o povestesc cu drag atunci când vor fi mari și vor mai veni pe la noi doar in vizită.

Avea ăsta micu’ al meu un dinte care se mișca. Se mișca așa de tare încât dacă bătea vântul și avea gura deschisă sigur se desprindea. Mi-era teamă că la noapte sigur o să-l înghită în somn. Toate tentativele mele de a-l ajuta să scape de el fuseseră in zadar. Nici măcar ideea de a mă apropia de gura lui nu o accepta.

Într-o seară, după cina, zice să-i pregătesc un desert. Ce desert, când frate-sau era la regim cu enterocolita vieții. Îi spun că nu-i putem face asta copilului, trebuie să inventăm ceva ce n-ar mânca el. Și mi-a venit ideea, bolnăviorul nu suporta miere pe pâine, așa că asta era. Miere pe pâine.

După prima mușcătura, aud un țipăt. Îl durea dintele. Când mă uit în gura lui… ce dinte mami? Nu mai e. În locul lui rămăsese o mare gaură.

Și am plecat la căutat. Mă aplec să-l caut pe jos, ăla micu, sus pe spatele meu:

– Dii, căluțule!🤦🏼‍♀️

Cu călărețul pe mine am cercetat fiecare colțișor, nici în covor nu era. Nu era nicăieri. Ziceai că-l înghițise pământul. Sau… el? Și fac greșeala să-i spun ce cred.

“- Vai, mi-e rău!”

“- Vomit!”

“- Merg la baie!” Plecase pornit pe vomă, băiatul.

Până să ajungă la baie, văd felia cu dintele înfipt în ea. Stai! Stop! Nu mai e nevoie. L-am găsit. Bea niște apă să uiți de vomat.

Am râs toată seara cu ei. Am mai povestit și la somn o tura. După ce ne-am asigurat că zâna măseluță știe tot ce s-a întâmplat și îi va lăsa bani pentru dințișor.

Ehe! Ce credeați? Trăim în 2018, vai de păcatele mele!😜

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc

Eu îmi învăț copiii să spună te iubesc chiar dacă sunt băieți. Vreau să fie umani și sensibili și să nu țină in ei cuvinte nespuse care ar fi putut să le schimbe destinul.

Și ce dacă sunt băieți?

Răceala asta in exprimare la adulți mă termină. Bărbații nu mai fac complimente. Se tem să-i spună unei femei cuvinte frumoase. Li se pare că nu e masculin. Sau că nu e potrivit, se simt rușinați. Sau că femeile nu merită cuvinte frumoase.

Oamenii nu mai spun te iubesc. Închistarea asta a sentimentelor prezenta în societatea actuală e dăunătoare.

Eu îmi învăț băieții să spună te iubesc. Vreau ca femeile din viața lor să fie apreciate. Să știe când trebuie să facă un compliment, să aprecieze și prin cuvinte frumosul. Vreau ca lor să nu le fie teama să spună te iubesc.

Și o fac eu în prezența lor simplu și natural. Și eu și tatăl lor folosim te iubesc in fiecare zi, iar asta îmi da speranța ca va fi bine.

Când îi simt apropiați: te iubesc.

Când avem un moment al nostru: te iubesc.

Când sunt drăguți unul cu celălalt: te iubesc.

Când ne îmbrățișăm: te iubesc.

Când își pune șosetele: te iubesc!

Te iubescul e parte din noi. Le spun atât de des încât acum când mă văd îmi spun direct: te iubesc, mami! Nici nu vă puteți imagina cum dispare oboseala când aud așa dulceața de cuvinte.

Vreau ca ei să își poată exprima cu ușurintă sentimentele. Îmi doresc ca ei să fie băieții ăia care atunci când simt, spun. Nu să țină în ei, nu să lase pe cei din jur să presupună, ci să spună tare fără frică.

Poate vor fi respinși, poate nu li se va răspunde la fel, dar ei nu vor păstra în ei cuvinte nespuse.

E așa de greu să socializezi când întâlnești persoane care nu spun ce simt… Care vor să înțelegi tu ce își doresc, fără să spună. Și dacă nu te prinzi e nasol că n-ai presupus. Nu e normal așa. Normal e să spui ce vrei. Băieții mei o să spună, nu că le impun asta ci pentru că le arăt în fiecare zi că sentimentele trebuie exprimate. E sănătos să spui ce simți.

Când au o zi grea și plâng amândoi și țipa și nu le convine nimic, nu fac nimic. Doar îi imbratisez și le șoptesc că îi iubesc. Îi țin așa puțin și se calmează ca prin minune.

Pentru că iubirea chiar face minuni.

Încurajez mămicile să nu renunțe la feminitate

Încurajez mămicile să nu renunțe la feminitate, pe oriunde mă duc. Nu fac pe experta, nu sunt vreo țoapă, doar am printre priorități și cea cu un minim de aranjat. Și sa nu credeți că am mai mult timp decât alte mămici.

Știe deja fiecare mămica, cum ne simțim după naștere. Zici că te-a călcat trenul și alta nu. Corpul începe să dea semne de slăbiciune: cade părul, unghiile se descuameaza, starea de epuizare e continuă, etc. Nimănui nu-i mai arde de moțat. Nu e timp, nu e dispoziție, nu e chef, n-are cine să te ajute cu ăla mic. Ce să faci? Rămâi așa cum te-a lăsat Dumnezeu? Cu păr peste tot, cu rădăcini nevopsite și cu veșnicul coc in vârful capului.

Știu că e greu, dar, hai, fă un efort.

Cheamă pe cineva acasă și ieși putin din zona de confort. Nu o face pentru nimeni. Fă-o pentru tine. Meriți răsfăț după toate prin câte ai trecut. Îți va plăcea ție de tine. O să ai mai multă disponibilitate, mai multă energie, vei face totul mai fericita.

Nu e mare lucru să-mi pun pe mine haine care să se asorteze între ele. Sau să-mi pun pe buze un ruj ca să nu par palidă.

Îmi fac unghiile când dorm copiii atunci când vreau să mă simt mai bine.

Lucrurile mici fac diferența, pe bună dreptate.

Oricum, privirea pe care o afișezi când îți privești minunea, te face cea mai frumoasa femeie din lume.

Uită de rucsacul copilului pe care-l porți în spate prin parc. Ești adult, bagă-l în geanta ta. Nu te asorta zilnic cu fetița ta, păstrează-ți feminitatea de femeie adult. E funny să-i arați că poți fi ca ea, dar nu îți lua bentiță ca a ei mereu.

Hai să ne uităm in oglindă și să ne asortăm rochiei cu buline un zâmbet larg. Ăsta merge cu orice. Fă din fiecare zi un motiv de sărbătoare. Că ești vie, că ești binecuvântata între femei, că ți s-a dat șansa unui nou început. Ești încă tânăra și încă frumoasă, doar că ai uitat că poți fi și altfel decât mamă.

Eu știu că înainte de a fi mamă ai fost femeie. Tu ai uitat asta.

Succesul nu înseamnă fericire

Mi-am dat seama de curând că succesul nu înseamnă fericire.

Să spui că nu dorești să ai succes e o iprocrizie. Nu exista persoană care nu aspire la mai mult. Că vrea să ajungă avocat, că vrea să slăbească sau pur și simplu să se înscrie la facultatea la care și-a dorit mereu, toți vrem mai mult.

La un moment dat, fiecare dintre noi ne-am gândit la posibilitatea de a deveni oameni de succes. De ce? Pentru că de multe ori, mulți dintre noi, confundăm succesul cu fericirea. Credem ca dacă avem tot ce ne dorim, fericirea trebuie sa vina și ea. Nimic mai fals. Când ajungi pe culmile succesului ajungi de fapt sa-ți dai seama ca ai o mulțime de motive să fii nefericit.

Exista fericire independent de succes și exista succes fără fericire. Foarte mulți oameni care ajung să aibă succes iși caută în continuare fericirea, pentru că au realizat că aceasta n-a venit la pachet cu succesul. E ceva in succes care nu ne face pe deplin fericiți.

Fericirea e o stare. Se obține mai mult întâmplator, decât urmărită ca o ținta obsesivă. Nu e continuă. Durează câteva minute, secunde. O viața nu o poți avea. Dar poți face viața ta sa fie construită din mici reprize de fericire. E ceea ce mi-am dorit mereu. Sa fiu visătoare, să-mi doresc fericire și să rămân totuși conștientă că viața nu poate fi numai fericire. Dar să fac in așa fel încât să conteze doar momentele de fericire din ea.

Fericrea de multe ori poate fi declanșată fără să știm că urmează să se întâmple. Tocmai asta face să fie și mai dorită. Niciodată succesul, banii sau statutul nu a garantat fericirea.

La mine, ultima dată fericirea a venit pe neașteptate. Eram în locul nașterii lui Iisus, în Biserica ridicată pe locul acela și am auzit un cântec în limba romană. Am plâns instantaneu. Nu stiu dacă vocile care răsunau într-un mare fel m-au făcut să plâng, sau poate doar locul și faptul ca nu mai auzisem români de ceva timp. Dar efectul cântecului m-a făcut să plâng de fericire. A fost o stare mai mult decât o întâmplare. Nu mi-am imaginat niciodată că un simplu cântec bisericesc înălțat intr-o bisericuța îmi va aduce lacrimi de bucurie.

Lucrurile mărunte sunt aducătoare de fericire. Soarele din viața ta poate fi o floare, un sentiment adânc pe care nu l-ai mai trăit, o senzație de bine in corp, o îmbrățișare sau chiar și un loc nou.

Copiii sunt sigura că reprezintă o parte a fericirii. Au o voioșie și o inocența în glas și in privire, care te face instantaneu sa te simți mai bine. Ei pot vindeca și pot alina. Pot îmbunătăți stări, pot schimba vieți pentru totdeauna și mai ales te pot face să iubești din nou.

Cum reușiți sa-i dați cu cremă? (P)

Știi momentul acela când trebuie să dai copilul cu cremă de protecție solară și el se zbate din toți rărunchii? Mereu îmi spun că o să-i dau în cameră data viitoare și tot timpul uit.

Ajungem la plaja sau pe marginea piscinei tot necremuiti. Și ma gândesc inevitabil. Oare o avea timp să intre in piele? Că în secunda doi s-a și aruncat în apă. Când văd că s-a înroșit puțin, sau sunt doar paranoica, mai dau o tură și tot așa.

O să spună multă lume că noi nu ne mai dădeam cu nimic și uite că suntem bine. Dar nu e așa.

Razele solare sunt cu mult mai puternice în fiecare an. Stratul de ozon e din ce în ce mai subțire. Cancerul de piele are o frecventa din ce in ce mai mare și decesele cauzate de acesta nu sunt de ignorat.

Eu folosesc crema SPF 50 chiar și iarna.

Pentru ei am primit ceva bun, bun, de la Bioderma.

Ma gândeam de mult la un produs care să aibă putere mare de acoperire și să fie rezistent la apă să nu mai fiu nevoită să-i stresez la orice ieșire din apa. Metoda prin care reușesc să-i dau peste tot cu crema de protecție solară, e una jucăușa. Desenez pe corp o fața zâmbitoare sau o mașinuța prin puncte de crema și încep să le unesc. Nici nu-și dau seama când am terminat. E aceeași metoda pe care o folosesc când ma dau cu fond de ten. 😜

Vara asta o sa folosim Photoderm Kids Spuma 50+ de la Bioderma. Produsul are o textură foarte jucăușa și atractiva pentru cei mici. Asta înseamnă ca avem șanse mult mai mari pentru uns copiii repede și bine. Acest produs activează mecanismele naturale ale pielii pentru autoprotejare împotriva efectelor nocive ale razelor ultraviolete.

Gama aceasta de produse conține Brevetul Cellular Bioprotection care susține sistemul imunitar biologic al pielii, sunt rezistente la apa 80 de minute, rezistente la frecare, la transpirație și nisip. Sunt recomandate pentru protecția pielii copiilor peste 12 luni.

Deși razele solare pot fi nocive pentru copii, vitamina D e absolut necesară. Nu am putea beneficia de aceasta vitamină decât prin expunerea la soare. Noi după amiaza o petrecem in parc în fiecare zi. Joaca afara e importantă atât pentru dezvoltarea lor cât și pentru un somn mai bun.

Știați că un studiu recent a demonstrat că fiecare oră petrecută săptămânal in aer liber scade cu câte 2% riscul apariției miopiei la copii? Însă orice joc afară trebuie să se desfășoare sub o protecție adecvată, chiar și la umbră, dat fiind că iarba, de exemplu reflectă până la 30% din razele ultraviolete.

Pe noi nu ne sperie nimic după amiaza. Nici razele soarelui, pentru că ne protejam cu produsele Bioderma și nici oboseala mea proaspăt venită de la serviciu, pentru ca râsetele lor îmi alungă orice stres.

Ne jucăm, ne protejăm și ne distrăm toată vara.

Scrisoare pentru mămici

Draga mea mămica,

Bucuria pe care ai simțit o când ai intrat in casa cu puiul vostru care era palma, e de neimaginat. Visul frumos a devenit realitate și de acum nimic nu mai contează. Nici măcar cum arați. Cui îi mai pasă? Ai alte griji acum.

Îți mai arde de ferchezuit? Cu siguranța nu. Trebuie schimbat, plimbat, mâncat, toate la timp. Pierzi nopți, ai cearcăne, îți cade părul, numai necazuri.

Nu te mai uiți în oglinda mare decât când vrei să faci un selfie cu copilul in brațe.

Te gândești, cui îi pasă?

Ție nu, dar soțului tău, da.

Observ multe mămici care uită să fie femei. Se pierd în bucuria de a fi mama fără să realizeze că ele au fost alese pentru că au fost femei, nu mame.

Renunți ușor la ce foloseai înainte, pentru comoditate sau din lipsa timpului. Geanta în care îți țineai portofelul rujul și cheile s-a transformat în ghiozdănelul copilului in care îndeși apă, gustări, șervețele portofelul și cheile. Îl porți nonșalantă peste tot pe umărul tău, fără să te gândești dacă îți vine bine sau se asortează.

E funny să te asortezi cu fiica ta la o ședința foto, sau când e ziua ei și vrei să-i faci o bucurie, dar nu atragi pe nimeni dacă porți aceeași cordeluță de păr cu ea ziua în amiaza mare.

Nu zice nimeni să porți tocuri de 11 când mergi cu copiii în parc, dar noi trebuie să fim atente la noi. Să nu ne punem în cui feminitatea și frumusețea doar pentru că am dat naștere unui copil. Nimeni, poate in afara de mama și cel mult o prietenă bună n-o să îndrăznească să-ți spună că te-ai delăsat. Tu singură trebuie să te redescoperi.

Viața e despre mai mult de atât. Copilul nu va fi permanent lângă tine, dar alesul tău, da. Așa ca dai motive în fiecare zi să te aleagă. Va conta mult și modul in care îți demonstrezi abilitatea de a crește copii, dar și mai mult va conta faptul că te vei pune pe tine mai presus de griji și responsabilități.

E foarte ușor să te pierzi în cotidian. Aluneci imediat in rutină și in comoditate.

Așa ca mută-te înapoi in cameră cu soțul tău. Lasă-ți parul desfăcut din cocul de casnica când ieși pe afară. Puneți rochia aia în culoare vibrantă și dă-te cu puțin ruj. Atrage priviri și simte-te bine in pielea ta. E minunat să știi să te redescoperi. Crede-mă, o să-ți placă.

Arată-le tuturor și demonstrează-ți ție că in fiecare an vei deveni mai bună, exact ca un vin vechi.

Nu te rușina cu ridurile tale, sunt urme ale fericirii. Nu te rușina cu coapsele pline și nici cu burta rămasă după naștere. Nu le ascunde excesiv dar nici nu le expune. Sunt semnele tale de maturitate, că ai scos-o la capăt până la urmă. Fii mândra că ești femeie și fă-l mândru că te are. Când mergeți prin oraș de mâna să te strângă mai tare lângă el de frică să nu te piardă.

Nu uita că înainte să fii mama, ai fost femeie. Și el de asta te-a ales.

Din ciclul: “Sunt mama și am obosit”

Am perioade când optimismul mă lasa baltă. Nimic nu ma mai motivează, nimic nu ma mai face să sper, chiar dacă eu sunt o persoana pozitivă. Cred că am început sa obosesc sau îmbătrânesc.

Până la etajul patru cu vreo trei sacoșe pline de alea gurii și cu doi copii de mâna, abia reușesc să ajung la ușa fără să-mi dau duhul. Când mai trebuie să deschid și ușa și realizez că am scăpat cheile tocmai la fundul genții, ma apuca depresia. După ce reușim să ne facem comozi, ma apuc aproape intotdeuna de gătit. Fac pofte mai mult, fiecare cu câte o preferința, încerc sa mulțumesc pe toți. Asta in timp ce ma strigă cineva ca a făcut caca și trebuie sa-l șterg. Sau potrivesc o ușa dezmembrată de la o mașinuța. Sau pun baterii la orgă.

Tocmai faptul că încerc sa fiu de folos și să nu ma plâng, ma face uneori chiar să plâng.

Mă întreba o mămica in parcare, in timp ce încercam să potrivesc in portbagaj de vreo 5 minute amândouă bicicletele, cum ma descurc cu ei. Ei bine, nu ma descurc. Nu am o rețeta minune. Eșuez și eu ca sunt om. Nu ma plâng, dar asta nu înseamnă că nu mi-e greu.

Multe mămici dacă ma văd prin parc aranjată au impresia că pentru mine copiii sunt opționali din moment ce am chef și de aranjat in fiecare zi. Nimic mai fals. Ăsta e singurul lucru pe care îl fac pentru mine, asta ma face să ma simt bine.

Mă trezesc uneori țipând la ei să-și adune jucăriile. Greșesc și ma opresc la timp. Și ma apuc și le strângem împreuna. Alte ori îi grăbesc, sa ajung la serviciu la timp și îi fac și pe ei nervoși.

Ieri mi-am dat seama cât de mult îmi însuflețesc ei viața. Când am intrat in curte la țara și tata nu era. Mama era la biserică, curtea părea părăsită. Chiar dacă știu că o găsesc acasă mereu pe mama mea bună și chiar dacă au trecut atâția ani de când nu mai e, fără el nimic nu are viața. E o pustietate și o liniște care ma apasă de câte ori merg acasă.

Asta m-a făcut să iubesc gălăgia mea din apartamentul cu 3 camere. Să iubesc și mai tare sunetul tălpilor lor pe parchet. Sa râd când ma lovesc in piese de lego și să ma trezesc râzând dimineața devreme și in weekend.

Cine știe pentru cât timp o să ma mai deranjeze? Cine știe cât timp mai am până o să-i aștept cum ma așteapta mama la sfârșitul săptămânii doar ca să mă vadă?

Eu de Paști ma jucam cu iezii și cu mieii

Amintirea sărbătorilor pascale de la țara, pe care le petreceam cu ai mei când eram de câțiva anișori rămâne întipărita in minte pana o sa mor.

Mirosea a ghiocei și a pământ de cum începea sa răsară soarele câteva zile la rând.

Mama nu lăsa curățenia pentru ultimele zile, ci o făcea din timp. Dădea mobila afara ca sa poată zugravi toate camerele. Mirosul de var și de curat îmi înveselea inima.

Am o imagine despre asta atât de vie, încât am impresia ca s-a întâmplat ieri. Eram afara, in pat, pe lângă cealaltă mobila scoasă afară și ma jucam cu un ied. Abia născut de câteva zile, era bucuria întruchipată. Țopăia și ma pupa cu boticul lui umed. Îmi atingea părul și ma mângâia gudurandu-se in brațele mele. Mama striga din casa la mine sa ma dau jos cu animalul din patul abia curățat. O auzeam, dar știam ca are treabă și nu o să vină prea curând sa ma zgorneasca de acolo. Bucuria aia o trăiesc in fiecare an la apropierea sărbătorii Învierii Domnului.

Trăiesc amintirile care m-au făcut om mare. Rochia galbena cu volane din voal pe care o îmbrăcam numai la zi de sărbătoare. Pantofii noi cumpărați de la Pitești. “Dulapul” ăla mare cu niște bănci care se învârteau in aer, in care se dădeau curajoșii și mai ales cozonacul. Se auzeau chiotele oamenilor care își întreceau norocul la oua roșii tari, până târziu in noapte.

Era frumos rău atunci. Mergeam la biserica cu o credință pură, cu o convingere de nestramutat.

Mult mai târziu am înțeles ca Dumnezeu e mai mult decât bisericuța semiingropata din satul meu. Am fost in locul in care trupul Domnului a fost pus in mormânt. Am plâns in biserica ridicată la Sfântul Mormânt și am sărutat locul acela încărcat de credință. Mi-am cerut iertare și am cerut îndreptare ca sa fiu vrednica de numele de urmaș al lui Hristos. Sunt recunoscătoare pentru tot ce trăiesc acum, aici. De aceea curățenia din case nu ar fi nimic fără cea din suflete. Acum le fac lor amintiri, tot cu miei și cu iezi. Și trăiesc iar bucuria de alta dată de data asta prin ochii lor.

Sa ne asiguram ca avem armonie intre noi mai întâi și apoi in haine și in casa. Sa ne stabilim o zi in care cearta și supărarea sa nu ne găsească. Sa ne înconjurăm de copii, de verde și de Dumnezeu și sa preamărim Învierea Sa.

Paște fericit! 🙏🏼❤️

Ca sa fii părinte, trebuie sa ai răbdare

Încă de când vede lumina zilei, copilul plânge. Și-a așa o tine până spre preadolescenta, cred. Se plânge și plânge din orice. Cred ca am auzit cele mai stupide motive de până acum. Dacă era ceva ce nu auzisem, am mai făcut un copil și l-am auzit la celălalt. Ca nu-i vine bine șoseta la vârf, după ce am alergat o ora prin casa doar sa-i pun pantofii. Ca nu vrea sa meargă afara. Ca vrea sa meargă afară. Ca nu am luat salariul și nu am bani sa-i cumpăr o oarecare porcărie absolut nefolositoare. A plâns chiar și ca i-am făcut masaj prea puțin, după o ora de frecat spate și picioare și fiecare bucățică a corpului. Plânge că ploua, plânge ca ii intra soarele in ochi, plânge ca e tati de serviciu și ca laptele e cald după ce ți-a cerut sa-l încălzești.

Trebuie sa ai răbdare și atunci când vrei liniște. De exemplu, când faci din întâmplare un gest care îl face sa râda, pai apoi îl faci până la epuizare. De vreo 20 de ori sau până se plictisește rânjitul. Nu mai vrei sa faci asta dar nu vrei nici sa se supere copilu’.

Altă dată poate vrei sa-ți faci și tu baie liniștita și după perdea apare un copil care te sperie de moarte. Și ăla se duce și ii spune lu’ frate-sau că mami s-a speriat când s-a furișat in baie. Și apoi vine și el sa se convingă și te sperii vrei nu vrei de încă 100 de ori. Pana când decizi ca te-ai spălat destul și trebuie sa ieși numai sa nu mai fie nevoie să te prefaci. Chestie pățită de mine in seara asta.

Trebuie sa ai răbdare sa-l înveți sa meargă, sa mănânce, sa știe sa se comporte și tot așa. Nu va merge din prima încercare bine, trebuie sa te ții după el, sa-l susții atunci când are nevoie. Trebuie răbdare și când îl obișnuiești sa mestece, sa încerce noi alimente și sa își formeze propriile gusturi.

Răbdarea asta, ori o ai, ori n-o ai. Asta nu poți sa o dobândesti. Poate doar 10% sa poți deveni mai îngăduitor, dar doar atât.

Să ai răbdare sa explici de ce, de ce, de ce, la fiecare lucru banal pentru noi dar, fantastic pentru ei, înseamnă sa îți iubesti cu adevărat copilul. Să nu-l repezi când se mișca in reluare de îți vine sa te urci pe pereți și sa ai răbdare sa explici in loc sa decizi și atât, asta înseamnă sa fii părinte. Sa vezi lumina din întuneric și strigătul de ajutor din comportamentul nepotrivit al copilului.

Căci , știți vorba aia. Nu fiecare persoană care are copil, poate fi și părinte, pentru ca la fel am putea spune și depre un om cu un pian. Faptul că îl are, nu-l face pianist. Eu am știut cum stă treaba cu copiii pentru ca am avut o familie mare și am văzut la alții ce trebuie corectat. Dar părinte m-au putut face doar copiii mei. Ei mi-au arătat ca pot fi matură și cu suflet de copil. De la ei am învățat cum se face sa fii om mare și pentru asta le voi fi veșnic recunoscătoare.