Ne închidem in birouri, de multe ori fără ferestre și ne lipim ochii de niște ecrane care ne promit bunăstare si scurte fericiri. Stam închiși ore in șir fără sa vedem lumina soarelui. Preferam aerul artificial in loc sa ne umplem plămânii cu cel de afara.

Ne dorim să treacă timpul mai repede, fără să știm că ce trăim acum e mult mai important decât ce va veni. Nimic nu ne mai satisface. Nici banii, nici familia, nici mâncarea…

Mâncam pe fugă fără să ne mai dăm seama ce băgam in gură. Nu citim etichete, nu ne pasă cu ce ne umplem stomacurile. Hrana artificială e aici și noi nici nu dăm seama. Doar suntem aproape 8 miliarde pe Pământ, cât sa ne ajungă naturalul? Ignorăm de fapt sufletul, care strigă neputincios după hrană. Lui nu-i dăm nimic. Doar corpului.

Iubim pe fugă, la fel de artificial ca și oamenii sau timpurile pe care le trăim. Emoția, sentimentul, atingerea e toată in graba. Graba de a ajunge in alt loc, departe de ce ne face cu adevărat fericiti. Iubirea e și ea tot in fața ecranelor de multe ori. Acolo ne hrănim nevoile și acolo găsim înțelegerea.

Iertăm pe fugă, prea repede fără sa avem șansa să învățam sau sa ne debarasăm de rău.

Sărim peste etape, învățam vag și nu ne mai ajunge timpul pentru a respira cu adevărat.

Vrem repede și mult. Claxonăm, ne băgam in fața tuturor, ne dorim să fim primii care mor.

Același drum urmăm și dacă încetinim ritmul. Tot o viața trăim.

Acum aș vrea sa dau timpul înapoi, să nu mai sar peste etape. Dar ma tem ca nu am timp, iar vâltoarea vieții ma împinge inerta in fața.

Și eu am zile când ma grăbesc. Și eu vreau mult și repede. Și ei sunt mici și ma imită și ăsta e cel mai rău lucru pe care îl pot învața de la mine.