Preoții slujesc în credință cu lacrimi în ochii.

Niciodată în viață bisericile n-au mai fost așa goale de Înviere. Sărbătoarea mare a creștinătății ne prinde pe toți tăcuți și triști. Paștele ăsta va rămâne în amintirea multora, chiar și mulți ani de acum înainte.

Copiii nu și-au primit hăinuțele noi. Nici măcar Paștile n-au ajuns la ei. Rămâne să ne curățăm sufletele acasă.

Peste tot e atmosferă de înmormântare.

Preoții sunt nevoiți să slujească singuri în tot lacașul, asemeni unui învățător care predă unei clase goale. Credința rămâne.

La mine la țară, oamenii sunt nedumeriți. Nu le vine să creadă. Mulți nu sunt educați și nu pricep cu exactitate de ce s-au impus așa măsuri. E o confuzie totală.

Țățica e sora tatălui meu. E destul de în vârstă. A ajutat toată viața ei la lumânări, la nașteri, la înmormântări, iar acum vrea să facă la fel. Vrea să intre în biserică, la scaunul ei. Nu poate anul asta. A venit la mama să o întrebe ce să facă. E greu pentru ea. A plecat liniștită. Și-a luat bucata de cozonac, drobul, în plasa ei învechită de vreme. I-a spus mama că ea e norocoasă. Locuiește pe uliță, peste drum de biserică. O să iasă pe trepte să audă toată slujba. Sunetul din boxe, probabil nu o să ajungă în capul satului. Cei de acolo sunt mai puțin norocoși.

Preotul din sat e soțul surorii mele. A pregătit totul din timp. Caserolele cu Paștile Domnului vor ajunge prin voluntarii instruiți deja la tot satul. Lumina la fel. Va intra în casele lor, indiferent de cât de departe trebuie să stăm. A pregătit din timp instalația de sunet. Numai sufletul nu l-a pregătit pentru Învierea fără credincioși. Și nu e vorba de bani, cum speculează toți. E vorba de Lăcașul Domnului, gol, la așa mare sărbătoare.

Mi-a spus că aseară, când a ieșit din biserică să o înconjoare doar cu cântăreții, a avut lacrimi în ochi. Unde erau credincioșii care aduceau flori pentru Domnul Hristos? Unde era lumea care cânta așa de tare de răsuna bisericuța semiîngropată? Unde erau lumânările aprinse la toate mormintele? Dintr-odată, ca niciodată, s-a simțit neputincios. Cel pus să ducă mesajul Domnului mai departe, nu mai poate face asta. Decât prin niște aparate. Nu prin viu grai, așa cum se obișnuiește de milenii.

E tristă atmosfera în casele oamenilor. Afară nu e chiar așa. Natura a înviat la viață. Pădurile s-au înverzit, miroase a flori și a fum. Oamenii au ars uscăturile. Păsărelele ciripesc nestingherite. Copiii stau în curți. Bătrânii au frică mai mult de poliție decât de pandemie. Așa e la țară la noi. Lumea e resemnată, știe fiecare ce are de făcut. Înțelepciunea de la țară nu are comparație cu nimic din restul lumii. Ei, mai mult ca oricine, știu că toate trec. Și nu fac mare caz din asta. Își duc traiul liniștit la gura sobei și mănâncă ce au prin cămări. Nu s-au bulucit la cumpărături, nu au dat iama în magazine. E mai mult despre Hristos aici. Și mai puțin despre mâncare și restricții.

Mama și-a aprins candela. A terminat mâncarea și așteaptă Învierea. La fel toți ceilalți de aici.

Paște fericit tuturor.