Doamna Nicoleta Haita.

E puțin mai tânăra decât mine. Pentru că nu auzeam ce spune, și-a dat masca jos. Ochii ei mari, maro închis, se potrivesc acum cu restul chipului. Zâmbește frumos, are dantura curată, dar parcă o reține ceva să râdă cu adevărat.

Doamna Haita e clienta mea. Dar de ce nu o cheamă Haica? Parcă tot restul comunității de romi se numește așa. Avusesem în ultimele zile zeci de clienți cu numele de familie Haica.

Îi spun și ei curiozitatea mea. Atunci a zâmbit. Socrul ei și-a schimbat numele. Nu mai putea să fie confundat cu alți oameni care se numesc la fel. Mereu venea cineva și îi tăia curentul pe nedrept. El plătea, dar era confundat cu cei care nu plăteau și asta i se întâmpla mereu. Casele nu sunt numerotate corect, de acolo confuzia. De atunci s-a hotărât să îl cheme Haita pe el și pe neamul lui.

Am întrebat-o lucruri personale. E necesar pentru veșnica actualizare a datelor. A răspuns rapid la toate. Am ajuns la câți copii în întreținere are. A spus că 3. Apoi a rectificat. “Doi copii mai am”. A oftat. N-am vrut să o întreb direct ce s-a întâmplat. Nu pentru că nu voiam să stiu, ci pentru că părea dureros după cum i s-au întristat ochii. Am tăcut amândouă. După câteva minute mi-am luat inima în dinți și am întrebat-o ce s-a întâmplat.

Eram curioasă, m-am certat în gând că am insistat puțin. Mi-a povestit tot. Îmi venea să mă opresc din treabă. Nu puteam, dar m-am străduit să o ascult fără să o întrerup.

Erau toți în curte. Băiatul de 6 ani se juca pe lângă cal. Nimeni nu știe cum s-a întâmplat, poate a fost prea repede ca cineva să observe. L-a lovit calul din senin. Calul blând care nu lovea niciodată.

Au fost la cel mai apropiat spital unde l-au cusut. Apoi pentru investigații au mers la Pitești. Acolo au așteptat pe holuri 6 ore înainte să intre la tomograf. Nimeni nu spunea nimic. A plâns și s-a rugat de toți să-i spună ce are. Au fost marginalizați, lăsați pe holurile spitalului să aștepte.

A intrat în comă, a fost transportat la București și doar atât mai știe.

S-a întâmplat atât de repede. Nici nu știe cum s-a putut întâmpla asta. N-a știut niciodată că a fost așa grav lovit. A durut asta mai mult decât orice. Poate l-ar fi putut ajuta cineva, dacă l-ar fi luat în seamă mai repede. Poate dacă nu erau de altă etnie. Dumnezeu știe.

Aveam în fața mea o mamă. De etnie romă sau româncă, mama tot mamă e. A zis că poate dacă n-ar fi vorbit tot timpul cu el, poate că asta i-a făcut rău lui. S-a învinovățit ea însăși pentru moartea lui. Și azi o mai face. E tragedia vieții ei. Ultimele cuvinte pe care le-a auzit au fost: “Lasă-mă în pace!”, spuse din durere probabil.

Acum, la aproape doi ani de la pierderea îngerului ei, ea încă mai spune că are trei copii. Ceea ce mi se pare cel mai frumos lucru din lume din toată povestea asta.

N-am putut și nici n-am vrut să-i fac poza. Poate ajunge și la ea povestea despre ea. Aș vrea să știe că o admir pentru putere și sunt mândra că face parte din campania mea.