Mă aștept și la hate inutil când declar asta: nu suport sa văd copii obosiți și adormiți prin restaurante.

Eram la restaurant. Lângă masa noastră, o familie cu 2 copii. Vârstele lor aproximativ 2 și probabil 4 ani. Destul de târziu pentru ei, ora la care eram. Cel mic a plâns mai mult de o jumătate de oră. Avea suzetă, îi mai cădea, o mai spălau, o puneau înapoi în gurița celui mic, vizibil obosit. Celălalt, mai mare atent la telefon, nu-l mișca nimic. Nu vedea, nu auzea. Părinții destul de relaxați.

Dacă mă intrebi pe mine, poate prea relaxați. Cât timp a plâns, a plâns și inima în mine. N-am putut să mănânc. Mi-era greu să mă concentrez la altceva. Simțeam oboseala copilului. Poți să o iei pe Ana de lângă copii, dar nu poți sa scoți mama din ea niciodată. Simt și gândesc ca o mamă oriunde m-aș duce. Sentimentul ăsta de nevoie de protecție pentru cei mici a fost extrem de puternic toată seara.

Nu înțeleg cum puteau fi așa liniștiți părinții. Copilul a plâns mai mult de 30 de minute, până a adormit pe scaun singur. Cu lacrimile încă pe față, tatăl se uita pe telefon, mama fuma, copilul a adormit suspinând.

Puteți să mă contraziceți cu orice pretexte. Că n-au cu cine să-i lase. Că trebuie să mănânce și ei. Că trebuie să trăiască și ei. Sunt total de acord. Dar dacă rămâi piatră la lacrimile unui copil, care e obosit și cere somn prin toată ființa lui de 2 ani, atunci nu știu ce să cred.

Am fost amărâtă. Nu e posibil să ții copilul chinuit în așa condiții. E prea mic pentru asta. Respectă-i nevoile. Chiar nu putem să avem răbdare până mai cresc puțin?

Orice mi-ați spune, cu ce au făcut nu sunt de acord. Cina se ia mai devreme când ai copii. Pentru cei mici calitatea somnului e vitală. În creșterea, dar și in dezvoltarea lor. Altfel te înțelegi cu un copil relaxat, care a dormit suficient, într-un mediu prielnic. Altfel te înțelegi cu un copil care a adormit plângând, pe două scaune unite într-un restaurant cu o gaură în tavan, unde toți fumau, iar muzica live suna destul de tare. Copilul ăla a strigat cu toată puterea lui după brațele mamei. A țipat destul de tare încât să atragă atenția tuturor celor din restaurant. A strigat după un mediu în care s-ar fi simțit în siguranță, până a obosit și a adormit cu suspine și cu lacrimi șiroind pe obrajii lui mici. M-am simțit atât de rău. Nu am putut face nimic. Era la decizia alor lui. Care se prefăceau că totul e în ordine.

Când am făcut copii am luat în calcul și sacrificiile. Nu-l faci dacă nu ți le asumi. Nu-l faci dacă vrei să trăiești in continuare ca și cum nu l-ai avea.

Cred că mai mult de patru ani nu am mers la nicio nuntă, la nicio petrecere. Am știut că nu am pe nimeni să rămână cu ei, am rămas eu. Decât să-i culc pe scaun în restaurant, mai bine stau acasă cât e necesar. Și gata, că deja m-am amărât suficient.

Am plecat cu puțin până în ora 23. Ei au rămas acolo. Nu se grăbeau. Nici nu mai aveau de ce. Copilul încă trăgea din suzetă când începea trupa să cânte.