De ce nu am o poza cu ea?Nu vreau sa pun poza cu ea, ca știu ca nu-i place. Ea nu vrea sa scriu despre ea. De fapt, ea nu vrea sa scriu deloc. Nu-i place expunerea. Îmi spune des ca am talent si plânge mereu când ii citește cineva vreun text mai emoționant de al meu, dar tot nu e de acord. E modesta și retrasa ca o măicuța in chilia ei. Dar eu sunt singura care ii seamănă, de-aia am ales o poza de-a mea. Cu părul ondulat și ochii deschiși la culoare, arat exact ca ea in tabloul din sufragerie făcut cu mult timp in urma sa ne aibă pe noi. Nu vreau pentru ea nimic din ce nu are deja. Pentru ca ea are o vorba pe care ne-o spune: “Ce nu avem, nici nu ne trebuie.”Așa cred ca a rezistat timpurilor grele in care trebuia sa crească patru copii cu un sigur salariu. Nu a strâns averi, nu ne-a luat de la gură sa pună pentru mai târziu. Nu a făcut case pentru ea, a făcut pentru noi. Nu a strâns bani pentru ea, doar pentru noi. Și Dumnezeu a ajutat-o sa clădească și case și sa ne facă și oameni. Nu a cerut niciodată nimic și nu se plânge nici când nu are. Nu știm niciodată când ii trebuie ceva. Doar ii dăm noi pentru ca stim ca din pensia mizeră pe care o primește nu i-ar ajunge nici de pâine o lună întreaga. Și mor de necaz ca timpul asta pe care îl trăieste acum l-ar fi vrut cu omu’ ei. Acum, când am plecat toate și ea și-ar fi petrecut bătrânețile cu cel lângă care a muncit o viața. Dar e așa bine sa o am acasă! Nu ma poate ajuta cu nimic material. Poate decât cu ouă și lapte. Și p-alea le iau cu inima strânsă. Mi se îndoaie inima când ma gândesc ca ea, sigurul părinte in viața, trăiește, se îngrijește de mine, iar intr-o zi n-o sa mai fie. O doare inima si pe ea, dar alt fel de durere. Si nimeni nu poate face nimic. Boala ei e peste noi. Mereu mor câte puțin când îmi spune ca noaptea trecută s-a chinuit. D-aia de 8 Martie nu vreau nimic. Nu vreau flori și nici bomboane. Vreau doar sa știu ca o s-o mai găsesc pe mămica mea in curte. Ca dacă nu e in casă e in spate la animale. Sa o știu eu pe ea acolo ca se roagă liniștita in cămăruța ei pentru noi. Eu chiar am nevoi de ani in plus la viața ei. Sa am pe cine sa strig și cine sa-mi șteargă lacrimile. Sa ma încurajeze și ma ridice de la pământ cum numai ea știe. Sa fii sănătoasă, mâna mea de fier. Sa trăiești ani mulți pe pământ, femeie firava dar puternică. Sa-ți văd privirea din ochii tăi albaștri și blajini. Numai atât vreau, Doamne! Sa o lași pe mămica lângă noi! ❤️😔
Ce minuni făcea femeia asta?
E un frig afara de crapă pietrele, iar eu stau cu băieții in casa, n-avem curaj sa scoatem nici măcar nasucul pe geam sa luam o gura de aer.
Ma gândeam sa bag la spălat o mașina si ma apuc sa sortez hainele după culori.
Și văzând grămada de haine imi amintesc ca in copilărie grămada era si mai mare.
Aveam o vecina care râdea de noi cand spălam vara in curte ca avem haine prea multe si ca le scoatem la spălat ca țiganii. Si chiar asa era, de la atâtea persoane se făcea un maldăr cât toate zilele. Se strângeau, plus ca nu le puteam spala in fiecare zi, fixasem pentru spălat sâmbăta.
Eu acum am mașina automata care le spală singura. Am pentru copii scutece de unica folosința pe care-i arunc imediat. Nu e nevoie sa dau cu mâna prin ” nr 2 „. Dar biata femeie cum o fi spălat, oare, la patru copii? Ca le lua pe toate la mâna, pe unele le dădea si în doua ape si scotea apa de la puț pana nu se mai vedea nimic in el.
Cum ne culca? Cum ne îmbraca pe toate? Cum reușea sa ne potolească foamea la toate patru? Ce minuni făcea femeia asta si cum se descurca fără nici un ajutor?
Si n-am auzit-o sa se plângă niciodata. Nici cand a auzit ce zice vecina nu s-a supărat. Doar a zâmbit si a zis ca are dreptate, dar daca „atâția suntem… ”
Si-a asumat viața cu atâta ușurintă incat mi-e greu sa cred ca pe ea ar putea dobori-o ceva pe lumea asta.
E cel mai corect om pe care l-am cunoscut si cea mai blânda ființa. N-ar face rau nimănui, nu vorbește urat, nu înjura, nu se mândrește cu nimic, deși ar avea cu ce, nu deranjează nici măcar o musca.
A avut o viața foarte grea si acum trăiește liniștita dar singura.
Doar ea si cărtile de rugăciuni așezate cu mare grija la căpătâi.
Ele și candela îi sunt sfetnic in noaptea lunga si rece. Nu copiii pentru care a muncit toată viața. Noi am plecat, am lăsat o acolo cu treburile ei. Ne mai amintim de ea rar, o mai sunăm din când in când.
S-a chinuit cu noi fără sa ne ceara nimic in schimb. Nu cere nici cand n-are.
Aș lua o la mine sa nu mai muncească niciodata dar pe ea munca o tine in picioare.
Stiu ca n-o sa plece de acolo niciodata si nici nu vreau s-o faca.
Vreau s-o găsesc in curte, sa-i văd chipul luminos cand deschid poarta si-si vede nepoții.
Vreau sa stau langa ea s-o ascult cum povestește pilde din cărțile de rugăciuni.
Dar nu pot decat sa-i cumpăr medicamente ca măcar sănătoasa s-o stiu daca nemuritoare nu pot. Și s-o fac mândra de mine, sa știe ca a meritat tot ce a indurat pentru noi.
La mulți ani, icoana mea! ❤️
ANNAZIDEZI 