Eu chiar am avut noroc

Mi-a spus o prietena de curând, poate fără sa vrea sau poate doar eu sunt prietena cu ea, nu și ea cu mine, ca serviciul meu e neimportant. M-am supărat puțin la început, pentru ca pentru mine e ce am nevoie acum. Nu înțelegeam de ce a spus asta. Știu ca pot mai mult, dar nu vreau. Nu am stat sa-i explic și nu am dezvoltat ideea. Am lăsat-o sa creadă asta, dacă asta o făcea sa se simtă mai bine.

Bineînțeles ca nu ma văd făcând asta toată viața, dar pentru moment mi-e bine, iar planurile nu e bine sa le spui tuturor dacă vrei sa se îndeplinească.

Eu chiar am avut noroc dacă stau și ma gândesc bine. Am găsit un om bun care îmi sta aproape de aproape 20 de ani. Am o casa a mea, am copii sănătoși și frumosi și mai ales am libertatea de a alege conștient.

As fi putut urma alt drum in viața. As fi putut fi o femeie de cariera. As fi putut ajunge o workaholica. Care sa muncească la nesfârșit și care sa se mulțumească cu o vacanța o data pe an. Care sa urmărească realizarea in cariera și mai apoi familia. Care sa vâneze un job bun și sa avanseze rapid.

Eu n-am urmat nici un plan. Pe de o parte a fost rău dar pe de alta bine. N-am un job de milioane dar destul cât sa trăiesc bine. Poate nu e ce-mi doresc dar pot oricând sa merg mai departe. Deocamdată e tot ce am nevoie. Câștig atât cât sa-mi permit și vacante și petreceri și haine pentru mine și ai mei. Am destul și pentru a călători chiar dacă facem eforturi uneori și ajung și pentru traiul zilnic.

Doi copii înseamnă mult. Pentru doi simpli salariați și cerințe din ce in ce mai multe, îmi dau seama ca ne descurcam. Am fi vrut mai mulți copii. Dar de frica sa le refuzam și celorlalți lucruri de care ar avea nevoie, ne oprim aici.

Așadar ce alegem? Cariera sau familie?

Cu ce sa începi cu familia sau cu ascensiunea in cariera? Faci bani și apoi faci copii sau invers?

Eu am început cu iubi. Apoi am “înființat” o familie și apoi au urmat copiii. Nu m-am mai gândit la mine.Încerc acum sa recuperez. Nu prea tare pentru ca ei sunt cei mai importanți. E important sa-i păstrez sănătoși, pana o sa mai prindă și ei putere. Vreau sa le fiu aproape ca mai târziu sa avem o relație frumoasa.

Ma concentrez pe descoperirea de ei înșiși a lor. Cum sa ii ghidez sa învețe cât mai multe singuri. Sa fie stabili emoțional, sa fie puternici ca niște bărbați, fragili ca niște ființe umane.

Pentru mine ei sunt cel mai important obiectiv in viața. Mai mult decât toate bogățiile din lume și mai mult decât orice avuție e împlinirea de a fi mama. Treptat am început sa am și satisfacții profesionale, însă nimic nu a mai adus așa bucurie in sufletul meu. As putea lucra oriunde, m-as putea muta undeva unde câștigurile sa fie mai mari. Dar la ce bun? Dacă voi lipsi din viața lor și mai mult? Aleg sa rămân lângă ei cu tot sufletul și fără nici un regret.

Nimic nu poate înlocui caldura mânuțelor lor mici atunci când ma imbratiseaza seara. N-as da asta pentru nici o împlinire profesională. As fi putut fi departe dar eu ii vreau pe ei aproape. Nu pot sa lipsesc acum de lângă ei. Sunt prea drăgălași și prea iubitori.

Copiii mei dragi. ❤️

Oi fi eu o familistă convinsă, oi fi prea prinsă in treaba asta, dar cred ca orice părinte la un moment dat ajunge sa facă sacrificii pentru copil. Și eu am făcut la rândul meu și sunt mândra de ei și de drumul ales.

Reclame

Recunosc am mințit. Nu mai am timp…

In seara asta la baie, la fel ca și seara trecută, mi-a cerut copilul o baie cu spuma multă și am mințit. Am spus ca nu mai avem și ca trebuie sa mai cumpărăm mâine, pentru ca știam ca o sa se întindă și mai mult in joaca cu spuma. Era deja târziu, dimineața nu s-ar mai fi trezit la timp pentru grădinița. Cel mare a vrut in parc, i-am limitat timpul, l-am luat in toiul jocului cu cel mai bun prieten al lui pentru ca nu mai puteam ieși după el apoi, aveam mâncare de făcut era deja târziu. 

Au vrut mai târziu sa mai rămânem puțin in sufragerie sa picteze. După ce pictase câteva foi, am fost nevoită sa opresc distracția, tot pe motiv ca e prea târziu. Din păcate, ei încă nu au noțiunea timpului bine stabilită, decât noi ăștia mari și rai. 

Asta se întâmpla aproape in fiecare zi a săptămânii. Poate mai puțin vineri și sâmbătă, deși adormim tot cam la aceeași ora ca sa nu-și strice programul urmat in zilele din timpul săptămânii. 

La culcare mi-au spus amândoi ca ma iubesc și m-am simțit așa de mâhnită. Am adormit împreuna cu declarații de dragoste cum nici îndrăgostiții nu-și mai spun. Cel mic a adormit cu palma in fata mea, a vrut cu o mâna sa ma tina de gât. Mi-a tulburat mintea și inima. 

Acum dorm amândoi. Ii simt, ii aud cum respira.Ii adulmec ca o leoaica cuprinsă de patima maternității. 

 Sunt lângă mine, dar pentru cât timp?

Cât timp o sa mai adoarmă in palma mea? Cât timp o sa le mai fac masaj înainte de somn? Cât timp o sa mi mai spună te iubesc așa tam nesam? Cât o sa ne mai ținem de mâna? 

Oare câta vreme o mai trece pana o sa fie rușinat sa mai facă toate astea? Cred ca prea puțin pentru mine. Cred ca o sa fie ca și cum am adormit intr-o noapte și m-am trezit când erau mult prea mari ca sa le mai pese. Așa cum au trecut anii ăștia in care eu simt ca nu m-am săturat de ei și care au venit in goana și au plecat intr-o clipa. 

Mai simt ca si cum ii înfrânez tot timpul, ca nu ii las sa fie așa cum vor. Ca nu am timp pentru ei atât cât au ei nevoie de mine. Ca economia, consumerismul și societatea de azi ma face sa ii grăbesc și sa nu ma bucur de nimic cu adevărat. 

Eu nu mai pot sa-l aud cum plânge dimineața in brațele educatoarei după mine. Ma doare inima și totuși aleg sa plec. Aleg sa-l las plângând și sa ma îndrept spre mașina cu barba tremurând ca sa le fie bine mai încolo. Nu ca sa fie bine azi. Mai încolo.

Un „mai încolo” pe care nu mi-l garantează nimeni. Nici nu știu dacă exista.